Întotdeauna am luat în serios ceea ce spunea Nichita – nu există poeţi, ci doar poezie. Ei bine, astăzi, se întâmplă un fenomen destul de ciudat.
Ce v-aş putea spune mai mult decât ceea ce văd, măresc sau micşorez, folosesc precum Gulliver microscopul, telescopul pentru a fi în stare să deschid ochii în vacarmul fanstastic al fiecărei zile?
Eu văd ţesătura şi apoi vă pot vorbi despre o culoare precisă. Eu cred mai mult în rugăciunea călugărului pentru lume decât în cea a fariseului pentru imagine. Eu simt – fără a vorbi sau atinge – poezia care nu se târăşte prin procese, nu-şi abandonează smerenia şi frumuseţea, adică adevărul într-o viaţă străină.
(Pentru cine a avut ocazia să vadă filmul Sånger från andra våningen al lui Roy Andersson înţelege ce vreau să spun http://www.youtube.com/watch?v=EW8J5LvzeZI)
Astăzi, poeţii vor să fie văzuţi la propriu, de mulţimi asudate, aplaudându-i, asemenea vedetelor rock. De asemenea, păpuşarii nu mai vor să joace sub cortină, vor să fie văzuţi. În spatele păpuşii există un păpuşar ce trebuie văzut, cortina dispare, iar spectatorii urmăresc mai mult corpul păpuşarului decât pe cel al păpuşii.
Chiar şi aşa, dragii mei, Eminescu în concepţia unora copiază Vedele, iar Nichita în Elegia a doua l-ar fi copiat pe Gerard de Nerval. Dar pentru a putea vedea, ai nevoie să nu faci confuzii legate de propria ta realitate, mai ales cu cea desenată după desenul altuia.
Când tu însuţi eşti o copie a celorlalţi, nu mai poţi recunoaşte originalul.
Cred cu toată fiinţa că poetul şi călugărul sunt cei care se roagă pentru această lume, cei care încearcă să echilibreze balanţa ţinută în mâini, până şi azi, de femeia legată la ochi, nicidecum obiectivă, nicidecum dreaptă, ci orgolioasă şi obsedată de dorinţa de a-i fi văzuţi ochii.
Și vin aici cu o precizare pentru un prieten: poetul își poate spune „rugăciunea” într-o cârciumă sau într-un ospiciu (vezi Leopoldo Maria Panero) sau într-un aeroport, într-un carusel necontenit de plăceri sau închis fiind într-o cameră. Indiferent unde s-ar afla, simte lumea, o îndreaptă, o vindecă, îi arată scursurile și diamantele, i-o așază în dreptul ochilor.Ce v-aş putea spune mai mult decât ceea ce văd, măresc sau micşorez, folosesc precum Gulliver microscopul, telescopul pentru a fi în stare să deschid ochii în vacarmul fanstastic al fiecărei zile?
Eu văd ţesătura şi apoi vă pot vorbi despre o culoare precisă. Eu cred mai mult în rugăciunea călugărului pentru lume decât în cea a fariseului pentru imagine. Eu simt – fără a vorbi sau atinge – poezia care nu se târăşte prin procese, nu-şi abandonează smerenia şi frumuseţea, adică adevărul într-o viaţă străină.
(Pentru cine a avut ocazia să vadă filmul Sånger från andra våningen al lui Roy Andersson înţelege ce vreau să spun http://www.youtube.com/watch?v=EW8J5LvzeZI)
Astăzi, poeţii vor să fie văzuţi la propriu, de mulţimi asudate, aplaudându-i, asemenea vedetelor rock. De asemenea, păpuşarii nu mai vor să joace sub cortină, vor să fie văzuţi. În spatele păpuşii există un păpuşar ce trebuie văzut, cortina dispare, iar spectatorii urmăresc mai mult corpul păpuşarului decât pe cel al păpuşii.
Chiar şi aşa, dragii mei, Eminescu în concepţia unora copiază Vedele, iar Nichita în Elegia a doua l-ar fi copiat pe Gerard de Nerval. Dar pentru a putea vedea, ai nevoie să nu faci confuzii legate de propria ta realitate, mai ales cu cea desenată după desenul altuia.
Când tu însuţi eşti o copie a celorlalţi, nu mai poţi recunoaşte originalul.
Cred cu toată fiinţa că poetul şi călugărul sunt cei care se roagă pentru această lume, cei care încearcă să echilibreze balanţa ţinută în mâini, până şi azi, de femeia legată la ochi, nicidecum obiectivă, nicidecum dreaptă, ci orgolioasă şi obsedată de dorinţa de a-i fi văzuţi ochii.
Primii paşi pe care îi faci în lume seamănă cu lumea, apoi totul se schimbă - de obicei în defavoarea ta.
