viernes, marzo 19, 2010

Am 29 de ani, de patru ori am fost la “Colonia îngerilor”




am fost “salvată” la timp şi am rămas în viaţă. Ei bine, în dăţile în care am avut “timp” să mă gândesc la moarte - în aşteptarea unor rezultate sau a salvării sub diferite nume - am gândit sfârşitul ca o perioadă plină de vitalitate, în plin nonsens al regulilor, în frenezie şi momente de trecere bruscă de la extaz la agonie… un alt fel de “schimbare la faţă” pentru că, urcând cele 40 de zile de post, cunoscând extazul, respectiv schimbarea, cobori să întâlneşti copilul posedat şi tatăl necredincios care spune: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Ce poate fi mai autentic decât această apropiere “precisă” a sfârşitului?
Dacă eşti diagnosticat cu o boală incurabilă, dar netransmisibilă şi refuzi să-ţi dai duhul în spitale sau în vreun azil, atunci poţi alege să lucrezi la „Colonia îngerilor”, singurul bar de acest gen din ţară. Şi asta se întâmplă, am spune deocamdată, doar în piesa Nonei Ciobanu. În reprezentările obişnuite, viaţa este situată în planul vizual deasupra pământului, „on ground”, iar moartea underground, dar în această piesă totul este inversat. Iată, patronul vieţii iese din underground, ca şi hrana muribunizilor şi locul plăcerilor înfăptuite.
Admirabilă este gândirea scenografică, viziunea de sus şi cea plană, raportul mărime-micime, totul fiind legat, coerent şi limpede rostit.
Cât despre jocul actorilor, Alexandru Repan, Mitică Popescu, Cristian Iacob au fost magnifici, reprezentaţia din 19 martie nefiind lipsită de improvizaţie, cum a fost replica lui Repan „Cine sună?” după ce în sală, telefonul unuia dintre spectatori a sunat, Repan continuând „O fi patronul”. Ei bine, te gândeşti, patronul din piesă sau patronul individului? Îmi amintesc de replica dată de Leopoldo María Panero, întorcându-se la ospiciu, îşi ia rămas bun de la echipa de filmare şi-i întreabă oare cine e înăuntru şi cine e afară. Merită să vedeţi piesa, se joacă la Teatrul Mic.

înveliş

înveliş

School poster. Foto de Trine Dalsgaard