Ieri, 10 martie, am fost la Institutul Blecher, condus de Claudiu Komartin.
Victor Potra a citit din Plămâni, o proza care a fost lăudată şi criticată deopotrivă. Plusurile au fost legate de constructia celei de-a doua părţi, iar minusurile – de lipsa construcţiei psihologice a personajelor Iulian, Iuri şi a tatălui copilului, cât şi de finalul aşa-zis neaşteptat sau inversat.
Suntem copiii imaginii, aş putea spune, ai filmului. Întreaga proză pe care o citim astăzi trebuie să fie cinematografică şi să ţină seama de evoluţia filmului. Este perspectiva cititorului de astăzi. În proza lui Potra, acest lucru este vizibil, este o construcţie de imagini pe care le vezi în ochii minţii şi aprobi indiscutabil posibilitatea de a fi extras un scenariu bun. Mai mult, proza este echilibrată, prima parte descrierile sunt autentice ca martor al neputinţei de a respira a copilului şi al dorinţei sale de trăi, nu este cazul dialogului tată-copil, însă. Mai departe, ruptura este construită cu abilitate. Spun asta pentru că, iată, găselniţa este „Restul mi-l aduc aminte ca prin ceaţă, un drum confuz către Reanimare” şi urmează acest lung paragraf de rememorare şi de transformare a jocului în supravieţuire. Ceea ce nu mi s-a părut deloc autentic au fost replicile brunetei. Oricât de mult şi-ar fi învăţat lecţia, nu are deloc replica unui comandant instruit să ghideze pe cineva în Paradisul răsfăţaţilor. Căci ce spălare de creier şi cât cinism se ascund în mintea acestei femei? Aici, Potra devine neconvingător. Construcţia fermei este partea forte, şi cu asta am fost cu toţii de acord. S-a accentuat în comentarii finalul evitat hollywoodian. Ei bine, trebuie să revin la teza mea: nu putem gândi proza în afara evoluţiei cinematografice. Şi dacă stau să mă gândesc la finaluri în proză, atunci numai un Lars von Trier în proză sau mai bun decât el ar putea să ne mai satisfacă. Un alt aspect a fost lungimea, alţii doreau să fie mai scurtă, alţii o extindeau la un microroman. Ei bine, eu cred că are dimensiunile potrivite, este concentrată, iar publicul apreciază asta. Aş aduce în discuţie câteva capcane – tot din film, bineînţeles – ale lungimii nepermise şi care au dăunat per ansamblu filmului: Poliţist, adjectiv şi Cea mai fericită fată din lume. În valul cinematografic remarcabil azi şi în spaţiul românesc, sunt lungmetraje foarte bune şi lungmetraje care ar fi putut fi excepţionale ca scurtmetraje.
Adrian Suciu a citit din „Viaţa fără urmări”. Am ocazia să-l citesc des pe Adrian, în urma e-mail-urilor poetice pe care le trimite. Adrian scrie mult. În această selecţie de poeme citite la Blecher, aş putea spune că între titlul poeziei şi penultimul şi ultimul, uneori doar ultimul vers, totul este o construcţie inconsistentă. Alteori, un singur vers rezistă în toată construcţia. Am folosit tocmai ideea de construcţie tocmai în înţelegerea ei negativă. Mâna mea.....ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblânzite, spre exemplu. Iată în poemul O să mi se facă rău, finalul E sigur că nu voi trăi până la moarte. Te văd stingheră deja,/ ca o femeie pentru stângaci. Chiar dacă selecţia face parte dintr-un întreg şi din prisma lui ar trebui înţelese, mă întreb doar câte teme există în arhitectura volumului. Ceea ce mă îndemnă să fac Adrian este să încep să tai pentru inceput cele mai banale imagini (d.e. N-am încredere în mama. A intrat în viaţa mea/ fără să ştiu. A plecat fără să ştiu) și să sfârşesc cu cele lipsite de autenticitate şi cele confuze (Ajungi să fii singur şi nu mai încapi de tine în singurătatea ta), iar ultimul face parte dintr-un poem cu un vers de invidiat Am stat într-o linişte rea.
Nu vreau să pară că am disecat poemele, însă nu au coerenţă în transmiterea mesajului, a emoţiei, fireşte.
Afiş: Ana Toma
