Am citit de curând dialogul dintre René Girard şi Gianni Vattimo Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism, unde Vattimo meditează asupra rolului (sinucigaş) al creştinismului în aducerea în prim-plan a victimei.
Victima este omul de culoare, este săracul, este femeia, este întreaga suflare marginalizată şi care a hrănit minţile scriitorilor şi regizorilor de-a lungul timpului.
Ştim că exodul actual al unei părţi a populaţiei dintr-o ţară în alta mai dezvoltată, mai liberă, mai civilizată, mai.... are consecinţe dintre cele mai diverse . Dialogul intercultural, societatea multiculturală, sub oblăduirea conceptului de toleranţă, de liberă şansă, au rămas concepte reci, iar realitatea pe care au creat-o este una deformată, pestriţă, cu tensiuni mocnite într-o permanentă subliniere până la obsesie a diferenţelor.
Ceea ce aşteptam de la modernizare era tocmai un salt al fiinţei umane care să construiască o altă osatură a lumii.
Musulmanii revitalizează Europa secularizată, o fac conştientă de gustul amar al individualismului care a rupt în ultimii ani legătura de sânge şi orice altă legătură cu Celălalt.
Am pornit dinspre aceste probleme ale Europei unite, dar diverse şi conflictuale pentru a face trecerea la Un prophète, filmul lui Jacques Audiard, câştigător al Marelui Premiu al Juriului, la Cannes, 2009.
Malik, personajul principal, arab de origine, ajunge într-o închisoare din Franţa şi este condamnat la şase ani . Pentru a supravieţui, el are nevoie de protecţie şi de acest lucru îl face conştient în mod forţat Cesar Luciano, cel care-şi conducea afacerile din închisoare şi care plătea gardienii, judecătorii, avocaţii pentru ca lumea întreagă să-i stea la picioare. Malik comite crima cerută de Luciano în schimbul supravieţuirii. Dar bărbatul pe care-l ucide, arab şi el, îi devine prieten imaginar. Dialogurile lor reprezintă poezia acestuia film, alături de visele lui Malik care ajung să devină realitate, de unde şi numele de profet. Titlul se mai explică şi prin debarasarea de crimă şi nelegiuire prin cele 40 de zile şi 40 de nopţi de carceră, marcate de o luciditate profundă în care Malik este conştient că retragerea în carceră are loc la timp pentru că, atât în închisoare, cât şi afară oamenii urmau să se sfâşie între ei.
Ai crede că relaţia dintre Malik şi Luciano este cea de ucenic-maestru. Această supoziţie cade în momentul în care Malik trece – în curtea închisorii – de la grupul corsicanilor ….redus la Luciano – la grupul musulmanilor.
Nu există cale de mijloc, aici taberele sunt create dinaintea venirii oricărui alt prizonier, aici nu există bine sau rău, există ierarhia suprevieţuirii.
Ei bine, Malik în final alege tocmai unul dintre cuvintele pe care le citeşte în dicţionarul de cuvinte arabe: rădăcină, ceea ce-l aduce mai aproape de valorile unei civilizaţii ce speră ca într-o zi să se întoarcă în linişte în mijlocul unei familii.
Există un stadiu în care vinovăţia – oricare i-ar fi numele sau asocierea – devine prieten de nădejde pentru a te decupla de la viaţa în care trăieşti. Şi asta mai cu seamă după debusolarea creată de prezenţa lamei de ras ascunsă bine în gingia criminalului căruia Celălalt îi pune întrebări cu intenţii bune.
Victima este omul de culoare, este săracul, este femeia, este întreaga suflare marginalizată şi care a hrănit minţile scriitorilor şi regizorilor de-a lungul timpului.
Ştim că exodul actual al unei părţi a populaţiei dintr-o ţară în alta mai dezvoltată, mai liberă, mai civilizată, mai.... are consecinţe dintre cele mai diverse . Dialogul intercultural, societatea multiculturală, sub oblăduirea conceptului de toleranţă, de liberă şansă, au rămas concepte reci, iar realitatea pe care au creat-o este una deformată, pestriţă, cu tensiuni mocnite într-o permanentă subliniere până la obsesie a diferenţelor.
Ceea ce aşteptam de la modernizare era tocmai un salt al fiinţei umane care să construiască o altă osatură a lumii.
Musulmanii revitalizează Europa secularizată, o fac conştientă de gustul amar al individualismului care a rupt în ultimii ani legătura de sânge şi orice altă legătură cu Celălalt.
Am pornit dinspre aceste probleme ale Europei unite, dar diverse şi conflictuale pentru a face trecerea la Un prophète, filmul lui Jacques Audiard, câştigător al Marelui Premiu al Juriului, la Cannes, 2009.
Malik, personajul principal, arab de origine, ajunge într-o închisoare din Franţa şi este condamnat la şase ani . Pentru a supravieţui, el are nevoie de protecţie şi de acest lucru îl face conştient în mod forţat Cesar Luciano, cel care-şi conducea afacerile din închisoare şi care plătea gardienii, judecătorii, avocaţii pentru ca lumea întreagă să-i stea la picioare. Malik comite crima cerută de Luciano în schimbul supravieţuirii. Dar bărbatul pe care-l ucide, arab şi el, îi devine prieten imaginar. Dialogurile lor reprezintă poezia acestuia film, alături de visele lui Malik care ajung să devină realitate, de unde şi numele de profet. Titlul se mai explică şi prin debarasarea de crimă şi nelegiuire prin cele 40 de zile şi 40 de nopţi de carceră, marcate de o luciditate profundă în care Malik este conştient că retragerea în carceră are loc la timp pentru că, atât în închisoare, cât şi afară oamenii urmau să se sfâşie între ei.
Ai crede că relaţia dintre Malik şi Luciano este cea de ucenic-maestru. Această supoziţie cade în momentul în care Malik trece – în curtea închisorii – de la grupul corsicanilor ….redus la Luciano – la grupul musulmanilor.
Nu există cale de mijloc, aici taberele sunt create dinaintea venirii oricărui alt prizonier, aici nu există bine sau rău, există ierarhia suprevieţuirii.
Ei bine, Malik în final alege tocmai unul dintre cuvintele pe care le citeşte în dicţionarul de cuvinte arabe: rădăcină, ceea ce-l aduce mai aproape de valorile unei civilizaţii ce speră ca într-o zi să se întoarcă în linişte în mijlocul unei familii.
Există un stadiu în care vinovăţia – oricare i-ar fi numele sau asocierea – devine prieten de nădejde pentru a te decupla de la viaţa în care trăieşti. Şi asta mai cu seamă după debusolarea creată de prezenţa lamei de ras ascunsă bine în gingia criminalului căruia Celălalt îi pune întrebări cu intenţii bune.
