Teza de licenţă a Dianei Rotaru Teatru şi transcendenţă în Pelléas şi Mélisande de Maurice Maeterlinck şi Regele moare de Eugen Ionesco sub coordonarea doamnei profesor Claude de Greve, susţinută la Universitatea Paris X – Nanterre, este o lucrare de literatură comparată care analizează două opere care au produs o schimbare conceptuală, de paradigmă a teatrului în spiritul educaţiei şi formării autorilor şi al contextelor istorice şi culturale diferite. Lucrarea prezintă patru capitole care dezbat legăturile literaturii cu teatrul, temele şi tratarea lor în cele două opere, tehnici structurale şi ritmice, critici, cariere dramatice şi influenţe.
Ceea ce impresionează în această lucrare este tocmai identificarea genului proxim şi a diferenţelor specifice ale celor două piese, aşezarea în oglindă pornind din zona biografiei autorilor şi până la cele mai noi receptări şi cele mai actuale reprezentări ale celor două piese. Evoluţia în timp a teatrului novator simbolist creat de Maeterlinck în comparaţie cu teatrul absurdului creat de Ionesco relevă, în viziunea Dianei Rotaru, paternitatea primului faţă de al doilea. Pentru analizarea subiectelor, autoarea a operat o selecţie a dialogurilor semnificative pentru acest tip de analiză. Arta spectacolului la cei doi este citită de autoare în schema semioticianului polonez Tadeusz Kowzan ca spaţiu de interferenţă dintre arta spaţiului (literatura) şi a artele timpului (muzica). În ceea ce priveşte raportarea la imaginar, Maeterlinckaduce o notă de misticism şi de tonalităţi medievale specifice legendelor, miturilor şi simbolurilor inspirate din Brabantul său natal, având o educaţie iezuită, iar la Ionesco tonul imaginarului este diferit şi absurdul tinde să ia locul, să suprime realul.
Dimensiunea transcendentală a marilor teme – iubirea şi moartea – este explorată în diferite moduri de cei doi autori. Subiectele sunt plasate în lumi insolite, unde realul se interferează cu irealul, misterul sau sacrul este pus în evidenţă de ceremonii diferite în timp, dar similare ca semnificaţie: destinul. La Maeterlinck apare iubirea pasională, în timp ce în Regele moare, moartea ocupă locul principal. Există un triunghi al iubirii, o relaţie umană de mare complexitate, ocupând un loc mult mai puţin important în Regele moare, unde acest triunghi este format din rege, Marguerite şi Marie şi unde se observă rivalitatea femeilor, unde gelozia există, dar nu exacerbată ca în cazul lui Golaud, situându-se mai degrabă în aria burlescului şi a comicului prin dialogul dintre cele două femei. Moartea este tema principală în Regele moarte, ca angoasă şi frică a morţii, şi o temă minoră în Pelléas şi Mélisande,unde moartea este sublimată prin iubire. Fatalitatea este o altă temă comună. Eroii lui Maeterlinck nu luptă contra acestei fatalităţii, în timp ce regele luptă de la început pentru a evada destinului. La Maeterlinck, aspectul sublim al iubirii pure este apanajul transcendenţei, caracterul imediat şi absolut care produce acea evadare din timp.Cei doi autori au ca personaje regi. În piesa lui Ionesco, regele are rolul principal, iar în Pelléas şi Mélisande rolul regelui este aparent secundar, dar cu o semnificaţie complexă. Personajele în Pelléas şi Mélisande sunt înconjurate de mister, viaţa lor se supune fatalităţii, comportamentul lor este complex şi iraţional. În Regele moare, agonia, lupta împotriva morţii, este un simulacru, moartea nu este dramatică, ci patetică. Pelléas şi Mélisande (apărută în 1892) a atras atenţia şi curiozitatea după apariţia articolului admirativ semnat de Octave Mirbeau în „Figaro littéraire“.
În ceea ce priveşte receptarea textelor ionesciene, criticile favorabile au fost consemnate după jucarea piesei Regele moare (apărută în 1962), şi reprezentarea acesteia pe scenele din Franţa şi din străinătate, 12 ani mai târziu după Cântăreaţa cheală.
Apărute în două colţuri ale Europei – Belgia şi România, la jumătate de secol distanţă, piesele se întâlnesc în direcţia înnoirii teatrului de limbă franceză, contribuind prin cele două capodopere la difuzarea şi răspândirea culturii francofone în lume. Ambele au fost primite cu reticenţă, dar au devenit clasice de-a lungul timpului, impunându-se prin temele puternice: amorul sublim, misterul morţii, căutarea necunoscutului.
