Sensul diferenţial şi logosul

În fragmentul VIII din "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie" referitor la solii, excluzând din această prezentare simplele opoziţii, contradicţii din interiorul textului în favoarea conceptului de diferenţă a lui Deleuze şi a autorităţii discursului colonialist. Această idee subscrie depăşirii antinomiei prin complementaritate la nivelul retoricii negaţiei.
Deconstruind vechea concepţie asupra sărăciei pe care o aduce simpla contradicţie a conceptelor şi a termenilor utilizaţi în discurs, analiza pe care o propun are capacitatea de a înlătura simplul contrast al autorului-consacrat şi autorului-în devenire, unde ideea de autor sugerează autoritatea care emite şi, respectiv, receptează discursul. Thedosie este un autor în devenire, fiind sfătuit de autoritatea consacrată – Neagoe Basarab – să "refacă" unele comportări pilduitoare, să urmeze unele exemple, să "imite". Sunt aici două aspecte de discutat: refacerea şi imitaţia.
La nivel ideatic, primul aspect are în vedere conceptul general de eveniment aparţinând mitului, religiei (din contextul istoric al operei lui Neagoe Basarab), şi care trebuie "recitit", "refăcut" de către autorul-în devenire prin prisma modelului predat (în sensul de dăruit, autorul-consacrat predă învăţăturile pe care le deţine autorului-în devenire) şi actualizarea lui în prezentul discipolului. Recitirea acestui marcaj istoric e necesară pentru a înlătura fascinaţia singulară şi hipnotizantă a unui singur tip de discurs. Discutăm astfel despre modalitatea de instanţiere a prezentului (ritualul de primire a solului) prin diferite discursuri care iau ostatice alte asemenea structuri fără a minimaliza valoarea unora în avantajul altora. Este întreţinută mişcarea unui actual ca ceva pre-existent. Acest ceva trimite la o prezenţă, origine a prezenţei, fără a fi ea însăşi prezentă. Postura fiind normativă şi descriptivă, duce inevitabil la cuplul maestru-discipol şi la imaginea străinului ce reface posibilitatea de diferenţiere şi complementaritate la nivelul cuvântului şi la cel ideatic. Este maieutica diferenţei această etapă, unde opoziţiile sunt insuficiente luate ca atare, iar Binele şi Răul devin concepte complementare, şi unde negaţia este aparentă, venind mai mult în sprijinul unei afirmaţii puternice.
Al doilea aspect implică ideea de asemănare şi de ameninţare din punct de vedere al retoricii predate. Astfel, există o relaţie de asemănare stabilită între subiect şi obiect din teoria lacaniană asupra procesului de reflectare inversă, aici prin cuvânt, dinspre oglindă şi dinspre imaginea din oglindă înspre subiect. Privirea supraveghetoare a eului colonizator tinde să se întoarcă asupra sa, iar observatorul se transformă în observat. Imitaţia de tip colonialist reprezintă tocmai dorinţa subiectului colonizator de a influenţa evoluţia obiectului, astfel încât obiectul să capete aproape în totalitate atributele subiectului ("aproape" pentru că discursul colonialist se construieşte în jurul unei ambivalenţe). Astfel, Neagoe Basarab propune un model care este imaginea eului proiectat şi care se reflectă în sine. Argumentele pentru acest aspect sunt cele legate de afirmaţiile: "Din câte am putut cunoaşte cu firea", "Pentru aceia, eu te învăţ pre tine, fătul mieu, şi pre voi alţi fraţi şi domni, pre toţi, să faceţi aşa cum zic eu, că mie-mi pare să fie mai bun numele cel bun decât avuţia".
Indeterminarea ataşată diferenţei subiect-obiect îi acordă subiectului coloniazator statutul de prezenţă parţială, o prezenţă incompletă, "virtuală", este o prezenţă implicită textului. Este incompletă pentru că are nevoia de făptuire, de îndeplinirea celor scrise, este "virtuală", deoarece este necesară o diferenţă mediatoare şi este implicită textului pentru că textul este reflectarea celui ce predă şi a celui ce primeşte totodată învăţătura. Este, de fapt, în termenii lui Derrida, o egală forţă a prezenţei şi absenţei, a plinului şi a golului, a originii şi a vocii. Este propedeutica diferenţei, cea care îi probează adevărurile ce transcend simplele contradicţii de fond. Tratarea asemănătoare a cuvântului bun şi a cuvântului rău la acelaşi nivel al autorităţii corespunde elementului diferenţiator şi complementar: "Iară voi să nu cinstiţi nu mai pre cei ce vă vor aduce veşti bune, ci să cinstiţi şi pre cei care vă vor aduce veşti rele, că aşa se cade".Cuvântul determină diferenţa, ce cuprinde şi asemănarea, şi complementaritatea, instanţa ce "Judecă pe fiecare cu dreptate după faptele lui, că de aceea eşti domn care trebuie să fie ca un izvor nesecat ce dă tuturor aceeaşi apă, iar nu unora dulce, iar altora amară".
Autorul-consacrat nu exclude celelalte voci - ale boierilor, ale sfetnicilor, neconsiderând nefundamentate celelalte opinii despre lume şi viaţă: "Sfetnicii cei bătrâni niciodată de lângă tine să nu se dezlipească". El ascultă şi interpretează, iar apoi alege sensul cel mai bun. Este hermeneutica diferenţei "Şi nici să te foarte bucuri, căci va spune cuvinte bune, nici iar să te mânii, căci va spune şi va zice cuvinte de rău", "că domnul se socoteşte ca un deal mare şi nalt, când are nişte păzitori foarte buni". Lipsa acestor păzitori aduce numele (cuvântul) rău, defăimarea sau ştergerea numelui (cuvântului) din istorie. Cuvântul e cântărit în diferenţe, nu în opoziţii. "Am văzut toate vorbele lui şi cuvintele lui le-am auzit" este ipostaza cuvântului auzit şi văzut, rostit şi înscris, unui acelaşi care cunoaşte o diferenţă inerentă în posibilităţile lui de afirmare.
Cuvântul bun şi inima trează sunt atributele necesare pentru a birui vorbele solului, "şi-mi dă, Doamne, să pricep şi-mi trimite cuvinte şi vorbe dăn destul, de la dreapta ta cea puternică". La masă, conducătorul e sfătuit "să nu vorbeşti niscare lucruri făr' de ispravă şi niscare cuvinte de nimic", "cuvinte dăşarte, ci cele ce ai cugetat la trezie, acelea să şi vorbeşti". Se accentuează simplitatea cuvântului ales, aşadar nu cuvintele de taină şi vorbele ascunse, ci vorbele proaste (simple, cele care pot accepta diferenţele).
Solul este purtătorul mesajului, care trebuie ales bine pentru a nu "vă duce în tristăciune şi în scârbe". Cel ce poartă cuvântul (solul) şi sfetnicul sugerează două ipostaze ale instanţelor diferenţiale ale logosului, unul venind din afară, iar altul aparţinând lui aici, înlăuntrul spaţiului unde va fi rostit. În loc de a distinge o ipostază de alta, sensul diferenţial sugerează acel ceva care se distinge şi în care totuşi lucrul de care se distinge nu se distinge de acel ceva. Cuvântul (fondul) se distinge de purtătorul de cuvânt şi de povăţuitor (forme), dar le târăşte după el, ca adversar insesizabil, ca şi cum s-ar distinge de ceea ce nu se distinge.
"Că doar de va da Dumnezeu de va fi răspunsurile noastre mai bune şi mai cinstite decât cuvintele solului care au adus la noi de la domnul său". "Mai bune şi mai cinstite" nu sugerează simplul grad de comparaţie, ci un sens diferenţial şi problematic cu referire la numele bun şi cinstit conferit de cuvânt. Şi în discursul inventat al solului ce duce răspunsul domnitorului său se observă accentuarea ideii că faima e dată de cuvânt. "Şi în locul cuvintelor noastre cele de nimic, iar ei m-au umplut de multe cuvinte ca mărgăritarul şi pre mine foarte m-au constit şi m-au dăruit bine (...) şi de acum nu ai ce-i mai ispiti cu cuvintele, că ne-au rămas întru toate soliile ce am solit". Mesajul pe care îl va duce solul ca răspuns la mesajul prim surprinde lanţul diferenţial în cadrul căruia mesajul-replică trebuie să fie mai bun decât cel dintâi pentru ca şi alţii să înveţe de la el.
Discursul de asistenţă este nararea din condiţia de martor, din miezul faptelor, de pe scenă sau punere pe scenă (în cazul dialogului inventat), fapt ce îi conferă povestitorului posibilitatea de a de-construi erorile prezentului. Neagoe Basarab se adresează spectatorilor ("fătul mieu Thedosie şi voi, alţi domni şi fraţi toţi!"), îi ajută să citească structura mişcătoare a piesei totale, în scriitura ei generală, calculul de formare. Procedee precum persoana I, prin adresarea directă, apelul la citate din Biblie dau adevărata măsură a ideilor. Sensul trebuie să aştepte să fie spus sau scris pentru a putea să se locuiască pe sine şi să devină ceea ce diferind de sine, el e: sensul. Folosind aceleaşi coordonate în care se înscriu ideile, cităm din Sfântul Ioan Gură de Aur "tocmai pentru că am refuzat harul, suntem noi nevoiţi să recurgem la scris, care reprezintă a doua navigare". Este importantă această experienţă a secundarităţii, dincolo de religie, ce se datorează dedublării prin care sensul e constituit.
A "citi" diferenţa ca pe o simplă opoziţie, atunci ar însemna să o deposedăm de propria consistenţă în care îşi afirmă pozitivitatea. "Iar tu să şăzi şi să cugeţi de cele dumnezieşti, iar nu de cele lumeşti şi de nimic", "tu toate le ţine în mintea ta şi nimic dentr-însele să nu uiţi". Astfel, pentru decodificarea mesajului celor două idei nu recurgem la simpla opoziţie dumnezeiesc-lumesc sau memorie-uitare, ci la ideea de diferenţă-şi-problematic care circumscrie cele două opoziţii, aşezându-le pe aceeaşi poziţie, deducându-se astfel complementaritatea. Forma negativă ce se impune operează ca o geneză a afirmării (deşi situată după afirmaţia propriu-zisă) şi simultan ca o geneză a aparenţei de negare. Structura afirmativ-negativ nu este o trăsătură a frazei lui Neagoe. Astfel, precedând ipoteza-afirmaţie în sprijinul căreia vine negaţia, forma negativă are o mai mare putere în a nuanţa pozitivitatea şi pentru a ajunge la distingerea lanţului cauzal principial: a nu te bucura foarte, a nu te mânia duc la un comportament smerit şi de aici la păstrarea numelui de bine. "Că de veţi fi îndurători şi darnici în viaţa voastră şi după moarte se va pomeni numele de bine şi nu se va uita niciodată" este ţelul pe care trebuie să-l aibă un conducător de stat.
Afirmaţia ipotetică este dublată de o negaţie ce reprezintă starea problemei trădată de umbra ei. Negativul denunţă indiferenţa opoziţiei şi a limitării. Elementul conceptual ipotetic conservă pe unul şi pe celălalt, chiar pe unul în celălalt, diferenţial şi problematic. Afirmaţia apare astfel multiplă, iar diferenţa este obiect al unei afirmaţii pure.
Elementele genetice extrapropoziţionale precum afirmaţii ontologice – compun afirmaţia ca mod al propoziţiei sub aspectul problematic şi diferenţial.
Afirmaţiile limitate în ele însele apar atunci când formele negativului apar în termeni actuali şi relaţii reale, rupţi de virtualitatea pe care o actualizează.
Se formează astfel legãturi profunde între problematic şi diferenţã. Astfel, afirmaţia este fãcutã din raporturi reciproce între elemente diferenţiale, complet determinate în aceste raporturi, care niciodatã nu au vreun termen negativ sau vreo relaţie de negativitate. Aceasta este încărcată de sens problematic şi diferenţial atunci când opereazã o genezã a afirmãrii şi, simultan, geneza aparenţei de negare.
În ceea ce priveşte eul, acesta este un element ipotetic al simplului concept căruia îi sunt subsumatate gradele infinite ale unei reprezentări identice spre deosebire de eul ocultat în retorică şi în umbra unui pivot superior existenţei individuale (în afara trimiterii la modelul divin). Procedeul surprizei, care presupune alternarea frazelor lungi cu cele scurte, contrastul de viteză între frazele textului, este exclus din textul acestui fragment.
Diferenţa ca un concept reflexiv implică un transfer, un împrumut de atribute de la reflecţie înspre diferenţă. Astfel, putem vorbi de diferenţa mediatoare, opoziţia predicatelor, analogia judecăţii. Diferenţa mediatoare în ceea ce priveşte cuvântul este reprezentată, de exemplu, prin imaginea solului a cărui misiune este de a duce mesajul, dar şi de a-şi exprima păreri despre cum a fost primit cuvântul domnitorului care l-a trimis. De asemenea, se întrevede şi în relaţia autor-consacrat şi autor-în devenire. Opoziţia predicatelor se poate observa, spre exemplu, în textul: "Că aici ne iaste şi mai lesne, că ne sfătuim şi întrebăm unul pe altul, iar acolo nu vei mai fi cu mine, nici cu priiatnicii tăi să aibi cu cine te sfătui", sugerând faptul că în contextul mai multor indivizi, cuvântul îmbracă mai multe ipostaze şi diversităţi, într-un aici spre deosebire de acolo, unde cuvântul este deposedat de faţete. Într-un acum, diferenţa se produce pe drumul spre acolo, se formează pe această durată, fără ca opoziţia de timp să reflecte opoziţia predicatelor. În ceea ce priveşte analogia judecăţii, putem aminti povestea despre împăratul Assa, unde nesmerenia lui l-a aruncat în batjocură şi râs, unde aşa-zisul model negativ este sugerată pentru a contrapune diferenţial şi problematic principiului smereniei.
Jacques Derrida (Scriitură şi diferenţă. Bucureşti: Editura Univers, 1998, p.399) susţinea că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a sistemelor de putere de tip hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul logosului. Semnificaţia logosului cunoaşte trei aspecte: logosul ca prezenţă-răspuns sau ca absenţă-necesară în replica dată solului, logosul din discursul conducătorului şi logosul ce formează sau deformează imaginea individului.
Logosul-absenţă necesară este acela care impune tăcerea "tu să nu-i mai răspunzi nici un cuvânt împotrivă, că de-i vei mai răspunde ceva, nimic nu vei folosi". Reversul acestuia este logosul ce formează (sensul pozitiv incomplet) sau deformează (sensul diferenţial şi problematic) imaginea receptorului solului. Cuvântul înseamnă istoria, unde istoria sugerează copulaţia verbului cu insuficienţă de sens. Pentru cuprinderea sensului diferenţial şi problematic este necesar a se preciza faptul că istoria trebuie să se ghideze după o morală creştină, cu precepte, ipoteze afirmative pre-existente. "Deacii, cuvântul iaste ca vântul: deaca iase din gură nici într-un chip nu-l mai poţi opri şi măcar de te-ai căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei folosi".