Despre imoralitate in arta

iar simţul estetic, invitat la cină,
se aşează în gol între două scaune
(soarta oricărui dualism)"(Vrăjitorul" lui Nabukov).
Articolul semnat de Gina Sebastian Alcaly despre raportul dintre operă şi ipostaza individuală şi socială a artistului din „România literară”, numărul din 24 octombrie 2008 repune în discuţie o veche problemă, dar căreia nu i s-a găsit un răspuns satisfăcător.
În acest sens, nu putem pune semnul de egalitate între temperamentul ursuz al lui Céline sau antisemitismul lui Erza Pound şi valoarea operelor lor, respectiv generozitatea faptelor de care au dat dovadă în alte situaţii. Impresionante sunt notaţiile lui Hemingway despre Pound, citat în acest articol cu un fragment din volumul autobiografic „A movable feast”: „Erza era scriitorul cel mai generos din câţi mi-a fost dat să întâlnesc, şi cel mai dezinteresat. Îi ajuta pe poeţii, sculptorii şi prozatorii în care credea, şi ar fi ajutat pe oricine avea nevoie de el, chiar şi fără să creadă în artistul respectiv. Îşi făcea griji pentru toată lumea”. Şi nu uită să adauge ajutorul acordat lui T.S.Eliot pe când acesta lucra foarte multe ore la o bancă. Erza a înfiinţat un fel de societate colectoare prin care a strâns o sumă de bani ca Eliot să aibă timpul şi liniştea necesare să scrie. Gina Sebastian Alcaly dă exemple din spaţiul românesc pe Marele Rabin Alexandru Şafran, pe Ana Blandiana şi pe Nicolae Balotă. Lista desigur poate continua. Până să citesc numele lor mă gândeam la filmul „El Nazarin” al lui Buñuel, la Nicolae Steinhardt, la cuvintele lui Constantin Noica din „Amintiri despre Mircea Vulcănescu”, aşezate în prefaţa volumului „Dimensiunea românească a existenţei”: „În primele rânduri când l-am reîntâlnit am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram”. Era, de fapt, cum remarca şi Noica, nevoia de a afla el însuşi ce ştie povestind celorlalţi. „Sărea în ajutor, uitându-se pe sine, ori de câte ori vedea în jurul său o împotmolire”. De asemenea, articolul mi-a amintit de un articol din Lettre din toamna lui 1995, al lui Tzvetan Todorov „Poezie şi morală”, un comentariu la punctul de vedere susţinut de Alexander Nehamas la conferinţa „Ce ar trebui noi să cerem de la literatură? (Nu există decât valori estetice)”. Todorov prezintă cele trei teorii privind această chestiune: teoria clasică în care poezia se supune moralei începând cu Platon, predominantă în creştinism; teoria romantică în care morala se spune poeziei şi a treia care afirmă că cele două nu ar trebui să-şi păstreze independenţa. Se ajunge astfel la identificarea unor distincţii între literatura care „ne conduce pe drumuri scurte, pe când raţionamentul abstract este obligat să facă multe ocolişuri”, fără vreo deosebire calitativă însă. Cât despre raportul dintre operă şi artist „sensibilitatea literară poate fi însoţită, în viaţă, de o adevărată cruzime, iar tandreţea reuşeşte să înflorească fără nici o educaţie literară, după cum ştim cel puţin de la Rousseau”. Nehamas susţine teoria potrivit căreia nevoia de frumos tinde să înlocuiască necesitatea binelui şi a dreptăţii. Todorov refuză această teorie şi argumentează că această înlocuire a valorilor etice cu cele estetice s-a propus deja în secolul al XX-lea, al extremelor dictatoriale: „arian” şi „omul nou”. Menţionez aici apariţia unei noi utopii, care se construieşte în jurul Uniunii Europeană, care propune următorul „proiect”: „bolnavii incurabili nu vor mai avea acces la terapie intensivă” pe motiv că risipesc prea mulţi bani. Un alt aspect al imaginii lumii actuale este remarcat de Todorov, „se va cere să fie subvenţionate doar acele opere care nu combat în mod explicit, deschis, principiile morale ale societăţii respective” şi nici cele religioase am adăuga, vezi exemplul „Versetelor satanice”.
Todorov susţine cea de-a treia teorie, a autonomiei celor două domenii. Calităţile artistului nu sunt „amabilitatea (faţă de personajele sale sau faţă de ceilalţi membri ai speciei umane), nici bunăvoinţa, nici generozitatea, nici grija maternă de a ocroti [...]Ceea ce aşteptăm de la marii creatori nu este un mesaj de consolare, ....ci capacitatea de a înţelege şi de a ne face să pricepem actele cele mai îngrozitoare şi proiectele cele mai inumane”. Imoralitatea artei a constituit una dintre temele lui Thomas Mann, influenţat fiind de filozofia lui Schopenhauer care opunea artistul genial omului obişnuit prin faptul că primul îşi reprimă capacitatea de integrare în cotidianul obişnuit. La întrebarea pe care şi-o pune Nehamas „Obiectele de mare valoare estetică stimulează oare, virtutea şi contribuie la fericirea omului? Micşorează întrucâtva durerea? Stimulează cumva bunătatea şi seriozitatea?” am putea răspunde prin filmul lui Truffaut, Fahrenheit 451, ecranizarea operei cu acelaşi titlu al lui Ray Bradbury, în care cărţile de beletristică erau arse doarece erau considerate oprelişti în calea fericirii omului. Todorov răspunde: nu în mod necesar, însă fac din lume „un loc unde e mai plăcut să trăieşti”. Pentru Todorov, între poezie şi morală există, pentru început, următorul raport: cruzimea constituie o condiţie a creaţiei, al doilea ţine de pătrunderea operei în lume. Se naşte iată un paradox: pretinzând poetului o anumită moralitate, opera sa reprezintă tocmai o contribuţie morală. Prin urmare, „poetul nu are obligaţia de a se supune unei morale exterioare, nici să predea cine ştie ce lecţie, numai reuşind să creeze o autentică operă, frumoasă şi bogată în semnificaţii, îşi îndeplineşte datoria morală”. Raskolnikov considera că omul înzestrat cu calităţi deosebite îşi justifica decizia de a ucide, fiind deasupra oricărui principiu moral al oamenilor obişnuiţi. Romanul lui Dostoievski nu uită să adauge personajul contrapunct – Sonia, iertarea creştină, amintirea unei legături cauzale între fapte crimă-pedeapsă-ispăşire. Şi drumul nu se termină în Siberia, ci în mântuire ca o supradimensiune a ispăşirii păcatului de a ucide. În Fraţii Karamazov, apare o notaţie interesantă: "Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi".
Dacă poetul este un receptor şi ascultă ce se vorbeşte în el, ce se scrie înăuntrul său, citind atent istoria, el creează un obiect de artă – o lume superioară lumii existente, se adresează umanităţii. Dar oare poetul nu se lasă transformat de ceea ce scrie? E nevoit să parcurgă cele trei stadii de existenţă ale lui Kierkegaard? Străbate un drum dialectic între viaţă personală şi cea literară?