Condiţia intelectualului în societatea comunistă românească

“Nu virtutea este capabilă să întemeieze
o ordine intelectuală liberă;
ordinea intelectuală liberă este aceea care poate
să facă posibilă virtutea intelectuală.”

Intelectualul în viziunea lui Bourdieu apare descris ca o fiinţă paradoxală, neputând fi încadrat, înţeles prin alternativele impuse - autonomie/angajare, cultură/politică -, ci printr-o calitate bidimensională, transgresând aceste opoziţii, cu autoritate specifică, conferită de o lume intelectuală autonomă faţă de puterea politică, economică. Respingând opoziţiile sus menţionate în finalul lucrării sale, “Regulile artei”, ca şi distincţia veche dintre artă pură şi artă angajată, Bourdieu îşi propune să studieze “inconştientul - pe care tocmai istoria al cărei produs sunt intelectualii - l-a depus în fiecare intelectual în parte”1. Scopul acestei analize este acela de a determina intelectualii să constituie un organism internaţional autonom faţă de constrângerile economice şi politice. Ideea de “intelectual colectiv” a fost desfiinţată de un remake neaşteptat de nedrept prin faptul că Bourdieu devenea referinţa intelectuală a mişcării sociale. Paradoxul intelectualului provine din faptul că puterea de care dispune îi e dată de renumele său: a o exercita în folosul unei mari cauze umane îi întăreşte reputaţia.
Cât de pertinent este acest ansamblu de caracteristici dacă încercăm aplicarea lor în analiza societăţii româneşti comuniste sau a profilului intelectualului proletar din această perioadă? Singura soluţie este tocmai aceea de a analiza aceste opoziţii pentru a desemna condiţia intelectualului într-o lume care nu permite autonomia din teama de revoltă, din idolatrizarea utopiei, fără simţul sfârşitului sau al greşelii.
Privind dintr-o perspectivă mai generală, Bourdieu concludea că lecţia istoriei constă în faptul de a ne afla “prinşi într-un joc în care toate gesturile pe care le putem constata astăzi, aici sau aiurea au mai fost deja jucate”2 şi aceasta determină şi rezistenţa faţă de acţiunea unei puteri politice ostile lucrurilor intelectuale. Aşa cum afirma Ernest Stere, lumea explicaţiilor şi a raţiunii în societatea comunistă nu este cea a existenţei.3 Intelectualul respiră în această lume a dublei gândiri enunţate de Orwell despre dictatură, în romanul său, “1984”, ca fiind distrugerea valorilor morale şi a condiţiei de adevăr, încercarea de a distruge graniţele dintre succes şi dezastru, inteligenţă şi imbecilitate - locul intelectualului fiind alături de muncitori în fraternitatea dintre păturile sociale - , dintre bonomie şi vulgaritate.
Există trei atitudini ale intelectualului în societatea românească comunistă, aşa cum constata Winock cu referire la poziţiile intelectualului într-o societate totalitară: “pe lângă comunişti şi neutralişti (…), există un al treilea ansamblu, cel al liberalilor, democraţilor şi socialiştilor antistalinişti.”4 Intelectualul aktivist riscă să piardă totul doar după schimbarea sistemului politic. Intelectualul neutru vede cele două câmpuri la polii opuşi, nu deţine capital simbolic la fel ca cel dinainte menţionat, dar este reabilitat după căderea dictaturii. Intelectualul anticomunist vede, de asemenea, cele două câmpuri la polii opuşi, dar are o atitudine făţiş negatoare faţă de sistemul de conducere existent, cade în vizorul Securităţii, este urmărit, închis, torturat, dar va fi reabilitat odată cu schimbarea puterii. “Logica concurenţei în vederea redescoperirii, reabilitării (…) reuşeşte să asigure” nu doar supravieţuirea unor intelectuali pe care contemporanii i-au clasat ca periculoşi sistemului, dar şi aşezarea lor ca adevărate valori ale timpului lor.5
Intelectualul trebuie să aleagă unde se plasează nu ca fiinţă culturală, ci ca mod de a se exprima: înlăuntrul câmpului puterii (elogierea partidului, a uzinelor şi fabricilor), la marginea acestuia (neutralitatea sau indeterminarea între curentul politic dominator şi autonomia câmpului) sau în afara câmpului (atacul împotriva acestuia, deplsarea individiului spre autodesfiinţare).
Astfel, primele două alternative se suprapun celor două poziţii identificate de Boudieu - logica artei dezinteresate cu profituri simbolice şi, respectiv, logica pieţei. De menţionat faptul că atracţiile, respingerile, motivaţiile psihologice sunt determinate de acordul polului Puterii. O altă opoziţie pe care o vom examina este aceea între câmpul puterii – aici cenzura politică, partidul-stat - şi câmpul artistic. Miza jocului din interiorul câmpului puterii este ocuparea unei poziţii dominante care trebuie cucerită şi menţinută. Lumea socială comunistă propune un singur joc, al Puterii ce subordonează toate celelalte câmpuri. În locul salonului francez, apare carnetul roşu.
Din punct de vedere al contextului istoric al câmpului de producţie culturală, sunt anumite etape ce trebuie menţionate.
Din 1948 şi până în 1960, prolecultismul a fost arta timpului, arta oficială, incapabilă de a se constitui în canon, deoarece îi lipsea elementul valoric; arta comandată oficial îşi adaugă inovaţii artificiale.
În 1948, reforma învăţământului îşi propunea o aşa-zisă democratizare prin trecerea la modelul sovietic, copiat fără discernământ. Schimbarea presupunea înlocuirea calităţii cu cantitatea şi urmărea eradicarea analfabetismului. A fost o alfabetizare mascată. După 55 de ani de la reformă, s-a observat că din zece oameni, şapte nu citiseră nici un ziar sau o carte, nu ştiau să scrie sau să iscălească.6 În această perioadă, intelectualii opozanţi sunt supuşi unei reeducări prin tortură în scopul distrugerii fizice şi morale şi al instruirii şi transformării lor în propagandişti ai ideilor comuniste. Preoţii au fost supuşi, începând cu 1948, unor persecuţii religioase, care au cunoscut două forme: represiuni brutale (lichidare fizică, aruncare în temniţă, interzicerea cultelor, închiderea şi dărâmarea lăcaşurilor) şi persecuţii indirecte (propagandă ateistă, infiltrarea în rândul preoţilor a unor agenţi ai Securităţii). Mulţi preoţi ortodocşi au fost închişi după 1948, modul de a predica nefiind pe placul partidului-stat. Iniţial, Biserica Ortodoxă Română a fost cruţată pentru a nu atrage un plus de ostilitate din partea populaţiei.
Prin `50, literatura de ficţiune a “obsedantului deceniu” se conformează preceptelor epocii, iar libertatea scrierii este sancţionată. Jurnalul intim poate prezenta realitatea imediată, dar cu un foarte mare risc, cedând locul reportajului, mai adecvat cerinţelor oficiale.
În anii `60 devine posibilă o altă ierarhie valorică, o altă orientare tematică şi de stil a artei decât cea oficială, de exemplu, literaturizarea jurnalului, ce constituie o ruptură cu arta prolecultistă, mascarea impresiilor despre viaţa lipsită de libertate.
După 1964, numeroşi intelectuali s-au înregistrat în partid, făcându-i apologia ca urmare a poziţiei adoptate de partid în aprilie 1964, măsuri de relativă liberalizare. Dar, excesul de zel al unor intelectuali a dus la trădarea statutului de intelectual. Cealaltă atitudine, rezistenţa anticomunistă a apărut în Europa de Est după 1970, continuând reacţiile din 1950 şi 1960. Represiunile din 1948 şi apoi cele din 1961-1962 au dus la moarte, lagăre şi închisori. Aceasta a constituit prima perioadă a atitudinii anticomuniste până în 1964, când s-a dat decretul eliberării deţinuţilor care mai supravieţuiseră. Perioada 1964-1977 s-a dovedit mai puţin manifestă datorită apariţiei unor evoluţii spre liberalizare politică şi ca urmare a fals generoasei declaraţii din aprilie 1964.
În ultimii ani ai dictaturii, au avut loc acţiuni individuale iniţiate de intelectualii ce au răspândit proteste la posturile de radio în întreaga lume De asemenea, unul dintre importantele efecte l-a avut articolul lui Eugen Ionesco din “Le Monde”, august 1980, intitulat “Strigătul de disperare al unui român”.7
Oficialitatea şi-a reintensificat vigilenţa ideologică după 1971, când s-a blocat intrarea în manuale a noilor scriitori. Două sintagme încep să se impună: “obsedantul deceniu” pentru romane şi “romanul politic” pentru critică. Critica şi-a modificat instrumentele în anii `80, deşi nu putea să evite un prozaism evident, voit al descrierii evenimentelor din opere.
În ceea ce priveşte autonomia exprimării artistice, aceasta devine o libertate condiţionată limitată la universul izolat îngăduită intelectualului într-un timp foarte scurt. Gradul scăzut de autonomie a unui câmp de producţie culturală se dezvăluie prin nivelul la care principiul de ierarhizare internă e subordonat celui de ierarhizare externă. “Păsările ţinute în colivie îmi produc tot atâta milă cât popoarele aflate în sclavie. Din politică nu înţeleg decât un singur lucru: revolta.”8
Ameninţarea la adresa autonomiei câmpului de producţie culturală rezidă în necesitatea apropierii impuse de lumea puterii faţă de un anumit câmp. Influenţa şi dominaţia economică asupra câmpului se exercită şi în interiorul câmpului prin controlul mijloacelor de producţie şi difuzare, de consacrare. Constrângerile mecenatului de stat, presiunile directe asupra pieţei determină filtre ale politicului.
Acest fapt a dus la apariţia unei ambivalenţe a artiştilor faţă de public prin echilibrul căutat între autonomia artei şi arta tezistă, respectiv, a intelectualului aktivist şi a celui dominator dominat în câmpul artistic. Ei nu se situează în câmpul lui “cu” sau “împotrivă”, ci se strecoară printre opoziţiile majore ale timpului. Oscilaţia dintre adeziune şi deriziune îl predispun pe intelectual ca în rapoarte, prefeţe, lucrări de critică să includă citate din Marx şi Engles. Spre deosebire de acesta, au existat autori ai unor lucrări ce propun o lectură ascunsă, o parodie a câmpului puterii, care salvează textul de la “interzis”, vălul care le permite autorului şi cititorului “să disimuleze şi să-şi disimuleze lor înşişi acest real.”9 Ieşirea disimulată din câmpul puterii permite a se vorbi de lucrurile foarte serioase fără a cere a fi luate complet în serios - “Opus jocului nu e seriozitatea, ci realitatea”, spunea Freud. Este o “regulă a jocului” acest principiu al iluziei scriitoriceşti “nu pentru a fugi de real şi de a evada în lumi imaginare, ci pentru că nu-şi pot apropia prezentul în forma în care acesta se prezintă.” 10
Criticul se constituia, de asemenea, în trei tipuri: cel care făcea o selecţie după legea partidului, cel care reuşea să impună valori, învăluind mesajul în citate socialiste şi criticul cu adevărat neutru, care avea ca principiu de selecţie, ierarhizare şi valorificare autonimia esteticului. Circumstanţele extraliterare hotărăsc transferul dogmatic de noi principii în critică, fapt ce îi va conferi o pretinsă rigurozitate. Demersul criticii urmează o paradoxală dezintegrare a obiectului ei, o abandonare a propriilor criterii în numele unei presupuse raţiuni superioare, dar pe care nici generozitatea invocată a programului social nu le poate valida. Criticul avea obligaţia dictată de câmpul puterii de a nivela valorile artistice, prin impunerea celor de rang secund ce lăudau sistemul politic. Istoriile literare, apariţia în manuale sunt dictate de analişti viciaţi în apreciere prin efectul de allodoxia. Autorul ce aparţine trecutului literar şi nu se conformează ideologiei, “este prezent exact în măsura în care el continuă să mai reprezinte o miză”11, câmpul puterii modificând ierarhia valorilor artistice, deplasând întreaga serie a actelor artistice anterioare lui prin filtrul propriilor criterii ideologice. Au existat numeroase lupte pentru monopolul asupra producţiei culturale, care au modificat ilegitim liniile de direcţie prin instaurarea credinţei în joc şi în mizele lui, ceea ce determină şi “complicitatea agenţilor în illusio.”12 Producătorul cultural devine “calul troian prin intermediul căruia toate formele de dominaţie socială ajung să se exercite în interiorul câmpului de producţie culturală.”13
Presa, radioul şi televiziunea erau controlate de partid. În ceea ce priveşte radioul, un fapt binecunoscut este diferenţa ce s-a instituit între două poziţii opuse: pentru şi împotriva supunerii – Radio România Actualităţi şi, respectiv, Europa Liberă sau Vocea Americii. Autonomia câmpului radiofonic se caracterizează printr-un procent minim. Pentru că nu dispunem de materialele necesare exemplificării şi pentru că acest fenomen este prezent şi astăzi, vom reda două modalităţi opuse de redare a aceluiaşi eveniment. Tema o constituie chiar situaţia culturală din timpul comunismului, iar posturile pe care le avem în vedere sunt Radio România Actualităţi, un post supus Puterii, şi Europa FM, respectiv, Radio Total, prin vocea lui Ovidiu Şimonca, fost redactor de ştiri la BBC. Se poate observa din exemplele de mai jos modalitatea de evitare a luării de poziţie în cazul primului post de radio menţionat prin omiterea redării şi comentării unor afirmaţii ale preşedintelui Ion Iliescu cu privire la perioada comunismului.

Preşedintele Ion Iliescu susţine că, înainte de 1989, accesul oamenilor la cultură era mult mai larg. Şeful statului declară textual că “vechiul regim a realizat o operă naţională şi istorică, a făcut mai accesibilă cultura către oamenii simpli şi a făcut mai deschisă şcoala către oamenii nevoiaşi de la sate şi de la oraşe”. “Accesul la teatre şi cinematografe era mai uşor, cartea mai ieftină şi cu difuzare largă”, afirmă Ion Iliescu. Şeful statului mai spune că trecerea la economia de piaţă a avut efecte negative asupra accesului oamenilor la cultură şi motivează prin aceste neajunsuri înfiinţarea Institutului Cultural Român.
Ion Iliescu: Noi am intrat în economia asta de piaţă. Totul devine comerţ şi cultura e în suferinţă. Asta a fost o primă constatare. În ceea ce priveşte relaţiile noastre în exterior, noi am căutat să suplinim acest lucru prin crearea Fundaţiei Culturale Române în 1990 şi care a desfăşurat o operă lăudabilă, mai ales pentru a închega nişte relaţii cu comunităţile de români din afară şi a asigura o anumită prezenţă culturală românească în afară, dar am considerat toate aceste lucruri insuficiente.
Oamenii de cultură nu sunt însă de aceeaşi părere. Directorul “Observatorului cultural”, Bogdan Lefter, afirmă că, deşi o carte era mai ieftină şi existau şi alte părţi bune, acestea erau reflexul unui sistem centralist în care românii plăteau înzecit orice favoare culturală.
Bogdan Lefter: Genul de privilegii pe care şi artiştii şi, într-un fel publicul, le-au avut înainte de 1989 aveau ceva pervers şi nesănătos. Mulţi artişti scriitori mai vârstnici de astăzi sunt cam de aceeaşi parte şi tânjesc după drepturile de autor şi alte beneficii pe care le aveau înainte de 1989, uitând că preţul pe care îl plăteau pentru toate aceste lucruri era foarte mare şi trăiau într-o cultură gratis personată aşa cum întreaga ţară era un spaţiu ocupat de un regim pe care nu mai are rost să-l reabilităm în nici un fel.

(Radio Europa FM, 20.01.2003, Ora: 18:00)


În această seară, preşedintele Ion Iliescu va inaugura Institutul Cultural Român, o structură aflată sub directul patronaj al Preşedinţiei. La întâlnirea pe care a avut-o dimineaţă cu membrii consiliului consultativ de conducere de la Institutul Cultural Român, preşedintele Ion Iliescu a făcut un elogiu culturii de masă de dinainte de 1989. “Vechiul regim a făcut o operă naţională şi istorică”, a spus preşedintele Ion Iliescu şi a adăugat că trecerea la economia de piaţă a avut efecte negative asupra accesului oamenilor la cultură şi motivează prin aceste neajunsuri înfiinţarea Institutului Cultural Român. Criticul literar Nicolae Manolescu face parte din consiliul consultativ al Institutului Cultural Român şi a asitat la declaraţia preşedintelui Ion Iliescu.
Nicolae Manolescu: Două precizări care sunt importante: prima – tot acest caracter ieftin într-un fel al culturii care permitea un acces larg întinează o anumită politică ideologică. Nu era doar de dragul ca oamenii să fie informaţi şi cultivaţi. Şi a doua precizare este despre ce fel de cultură vorbim, adică la ce fel de cultură era acest acces – cultura respectivă era manipulată de regimul comunist în interesul lui şi nu era întodeauna o cultură reală, era de foarte multe ori o pseudocultură, bazată pe criterii ideologice, nu de valoare.
Criticul şi profesorul Eugen Negrici, de la Universitatea din Bucureşti, spune că va trebui să fim atenţi la influenţa nocivă a ideologiei comuniste asupra culturii, la modul în care erau cenzurate ideile care nu conveneau Partidului Comunist.
Eugen Negrici: Sunt două etape distincte. Una – unde s-a produs o alfabetizare, să ridice puţin această pătură, pătura ţărănească, săracă, pătura muncitorească să ajungă la un nivel în care propaganda comunistă să poată să aibă succes. După aceea au existat alte explicaţii de alt ordin. Adică Puterea se întărise, devenise stăpână pe ea însăşi, a trebuit să apeleze la instinctele naţionale şi la elementele naţionale după 1964 şi atunci a favorizat un fel de liberalizare culturală, acea perioadă în care s-a format şi o intelectualitate puternică, pe care regimul comunist n-a mai putut-o stăpâni.

(Radio Total, 20.01.2003, Ora: 18:00)

Şi …stilul Radio România Actualităţi:

La Ateneul Român a fost inaugurat oficial în această seară, în prezenţa preşedintelui Ion Iliescu, Institutul Cultural Român. Cu ocazia constituirii consiliului consultativ al institutului, şeful statului a primit dimineaţă la Palatul Cotroceni pe membrii acestui organism. Preşedintele Iliescu a subliniat că ideea înfiinţării Institutului Cultural Român a apărut în cadrul dezbaterilor Forumului Naţional al Culturii şi a arătat că acesta îşi propune să devină o instituţie naţională mai amplă, care să includă intelectualitatea ţării, uniunile de creatori şi reprezentanţi ai societăţii civile. Instituţia va avea un rol important în promovarea valorilor româneşti şi în realizarea de legături cu mediul cultural din celelalte ţări.
(Radio România Actualităţi,20.01.2004, Ora: 18:00)


Dominatorii din câmpul puterii sunt ostili conceptului de intelectual. Exaltarea sistemului totalitar a dus la modificarea raporturilor dintre producătorii culturali şi ocupanţii poziţiilor dominante, “subordonarea structurală” de care amintea Bourdieu. Aceasta se impune prin constrângerile dictate de Comitetul Central asupra întregului traseu de la culegerea textului la vânzare şi prin legăturile durabile bazate pe adeziunea la acelaşi sistem de valori ce contribuie la “orientarea generozităţii mecenatului de stat” prin intermediul profiturilor materiale şi simbolice pe care este în măsură să-l distribuie.14
În contextul politic dictatorial, intelectualul trebuie să fie conştient de mecanismul specific acestuia, de obstacolele caracteristice, de invariaţii împotriva cărora este nevoit să se afirme pentru a exista ca intelectual. Prin urmare, potrivit acestei afirmaţii, intelectualul proletar, servil reprezintă un construcţie paradoxală şi inacceptabilă în opinia lui Ortega Y Gasset, o abdicare de la statutul de intelectual prin joc duplicitar şi laşitate. Un argument în plus al abdicării este faptul că acest statut implică şi ambiţia universalului, întrucât “cel care vorbeşte prin glasul nostru este inconştientul istoric înscris în experienţa unui câmp intelectual singular.”15 Se impun intelectuali proletaroizi care au nevoie de o formă de recunoaştere înaltă pe care opera nu le-o poate asigura.
Întreg proletariatul literar afirma că trebuie să fii om cinstit şi un membru de partid onorabil pentru a fi om de talent. Semnul de egalitate este vădit între adeziune şi succes. “Evident, eşecul constituie o condamnare fără drept de apel: cine nu are public nu are talent.”16 Ferindu-se în linia comodităţii culturale de acest posibil eşec, poeţii muncitori care apar în perioada comunismului au succes prin câtecele socialiste asemenea perioadei de după 1848. Succesul imediat în perioada comunistă va duce la intrarea lor în umbră după dispariţia sistemului totalitar şi, invers, excluderea în această perioadă este urmată de succes în perioada postcomunistă. Acelaşi efect îl are şi romanul muncitoresc, apărut după Eliberare din dorinţa de a prezenta pregnant existenţa proletariatului, condiţiile de trai ale lucrătorilor din fabrici, uzine, mişcarea muncitorească. Aceste teme constituie episoade sau nucleul central alături de formaţia eroului muncitoresc. Exemple: realitatea din fabrică în “Poveste de dragoste”- Remus Luca, atmosfera oraşului forestier în “La marginea oraşului” de Al. Simion. În romanul “Intrusul” de Marin Preda, Călin Surpăceanu nu e scutit de frământările şi greutăţile socialismului, dar acesta îi dau tăria de a le înfrunta. Deşi Mihai Beniuc a fost văzut în timpul societăţii comuniste ca fiind un poet a cărui temă majoră a fost cântarea partidului, a înfăptuirilor sale, participant şi cântăreţ pasionat al înălţării edificiului socialist, drumul său reprezentând un răspuns la chemările partidului
(“Eu la Congres trimit atâta doar
Această inimă a mea în dar.
Bătăile i-s cam neregulate,
Căci bate cam de mult, destul de mult,
Dar, de când însumi eu stau şi ascult,
Partidule, ea pentru tine bate”) , Nicolae Manolescu17 consideră poezia lui Mihai Beniuc “expresia unui mare orgoliu”, subliniind dispreţul acestuia faţă de modele, exemple, continuând cu ideea că acesta “este un poet care încă îşi aşteaptă criticul”!
Unele personalităţi artistice care au intrat prin activitatea lor în slujba Puterii au reuşit să fie reabilitate după căderea comunismului datorită valorii estetice a operelor. Printre aceştia, amintim: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, M.R.Paraschivescu, Nicolae Labiş, Nina Cassian, Dumitru Radu Popescu, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu.
Mecanismul propagandei comuniste acapara şi alte categorii de intelectuali: actori şi regizori, artişti plastici, muzicieni, ziarişti. Pictura, literatura, muzica, teatrul par a avea în această perioadă acelaşi principiu estetic, aceleaşi teme de abordat. Modificând schema lui Bourdieu, vom spune că toate câmpurile de producţie şi difuzare ale bunurilor culturale de orice tip sunt, unele în raport cu altele, structural şi funcţional nu omoloage, ci analoage. Activitatea unora dintre adepţi a fost aproape integral supusă propagandei, spre exemplu, Iosif Chişinevschi, C. Roitman, Leonte Răutu, Sorin Toma, V. Moraru, Tr. Şelmaru, Iosif Ardeleanu, Mihail Roller, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, M. Dulea.18
În ceea ce priveşte oamenii de ştiinţă, un rol nefast l-au avut specialiştii în ştiinţele economice (academicienii Al. Bârlădeanu, N.N Constantinescu şi T. Postolache), care au acceptat copierea servilă de la sovietici a teoriilor economice marxiste. În politică – scriitorul – ministrul de Externe George Macovescu, în televiziune – realizatorul emisiunilor politice Eugen Mandric, iar în fizică – omul de ştiinţă I. Ursu.
Întorcându-ne la domeniul artistic, câmpul puterii impunea imaginea intelectualului proletar, inventând artistului o misiune profetică doar cu scopul de a atrage militanţi. Intelectualul, şi nu cel proletar, nu poate interveni în câmpul politic în numele autonomiei valorilor specifice câmpului artistic pentru a susţine independenţa acestuia.
Eroarea şcolii socialiste este aceea de a moraliza fără a avea conştiinţă morală. Degradarea morală este o trăsătură a sistemului totalitar. Cauzele instaurării treptate a acestei - ateismul propagandistic, lupta de clasă, pauperizarea maselor, propaganda mincinoasă, depopularea satelor, urbanizarea monstruoasă – au dus la crearea uno categorii sociale hibride: pseudomuncitorimea şi pseudointelectualitatea.19 Pentru sistemul de valori comuniste asupra artei, cele trei E-uri, etnic-estetic-etic sunt strâns legate, direct proporţionale. Această ecuaţie duce la inventarea unor personaje lipsite de substanţă, deposedate de originalitate, utopice în fericirea lor aparentă ca şi mediul din care provin. Bourdieu afirma: “nu e suficient să postulezi ca frumos ceea ce estetica oficială respinge”, să reabilitezi alte subiecte decât cele comandate deja, “trebuie să afirmi poziţia, puterea ce nu aparţine decât artei (…) de a transmite totul în opera de artă prin eficacitatea proprie în exclusivitatea scrisului.”20
Intelectualul ce se autodefineşte proletar “lasă să se întrevadă” uneori “sub ameninţarea de a se nega pe sine însuşi ca intelectual, se vede silit să recunoască valorile intelectuale în chiar lupta sa împotriva lor.” El preia subiectele, modalităţile de abordare impuse de sistem, dezvoltând schema astfel încât să i se ofere capital simbolic, printr-o aparentă “pasiune dezinteresată şi iraţională”21 Criticii care aduc laude intelectualului proletar “nu pot să-şi îndeplinească aşa cum trebuie funcţia decât dacă se arată capabili să vorbească în calitate de intelectuali”.22 De aici, şi preţuirea pe care o arată faţă de semnele şi însemnele instituţionale ale autorităţii intelectuale, spre exemplu, membru al Academia RSR. Dezacordul ce se stabileşte între aşteptările ce caracterizează poziţia ocupată de intelectualul proletar şi dispoziţiile ocupantului acestor poziţii demonstrează “minciuna” sub care se ascunde supralicitarea erudiţiei marxologice de a crea şi impune valori. Baza acesteia îl constituie illusio, reprezentând adeziunea colectivă la joc, orientând atenţia asupra producătorului aparent, interzicând marea întrebare: cine a creat acest creator?
Obiectivările jocului intelectualului proletar rămân oarbe faţă de ele însele, astfel că cei ce le produc nu pot observa jocul ca atare şi nici poziţia lor în cadrul jocului, ci doar “un punct orb” pe baza căruia sunt create, dar nu şi motivele “de a fi ale comportamentelor vizate”, “trădându-şi propriile raţiuni de a fi.”23 Intelectualul proletar confundă două planuri – cel al operelor şi cel al poziţiilor obiective ale câmpului de producţie, aplicând teoria reflecării, care, potrivit lui Engles24, semnifica faptul că operele culturale sunt expresia simbolică a lumii sociale prin raportare directă la caracteristicile sociale ale autorilor sau grupurilor pe care sunt menite să le exprime. Efectele care urmează acestui fapt ţin de cronologie, de unitate spaţială, de alegerea aceloraşi locuri de întâlnire, de a fi expuşi aceloraşi mesaje culturale, opere de referinţă, întrebări comune, destul de puternice pentru a determina o problematică, o comunitate de spirit, stil de viaţă. 25
Bourdieu susţine că “niciodată supunerea nu e atât de completă”, astfel ca aceşti intelectuali proletari sau servili să fie doar simpli purtători de cuvânt, pentru că, observă autorul mai departe, “situaţia scriitorilor supuşi în modul cel mai vădit necesităţilor externe” se relevă prin faptul că “logica polemicii politice duce la ignorarea diferenţei dintre reprezentările propuse de ei şi cele produse de înşişi deţinătorii poziţiilor dominante”.
Teama de anonimat, fuga după premii, entuziasmul faţă de discursurile promiţătoare i-au determinat pe unii intelectuali să accepte poziţii în câmpul artistic prin adeziunea la totalitarism. Flaubert afirma: “Nerăbdarea literaţilor de a se vedea tipăriţi, jucaţi, cunoscuţi, lăudaţi, mă uimeşte ca o nebunie. Mi se pare a avea tot atâtea raporturi cu munca lor ca şi jocul de domino cu politica.”26
Întreg proletariatul literar afirma că trebuie să fii om cinstit şi un membru de partid onorabil pentru a fi om de talent. Semnul de egalitate este vădit între adeziune şi succes. “Evident, eşecul constituie o condamnare fără drept de apel: cine nu are public nu are talent.”27
Reprezentanţii artei sociale sunt legaţi prin complicitatea etică şi politică. Unii au rămas fideli până la capăt, alţii au ales iniţial aprobarea şi susţinerea sistemului totalitar, pentru ca apoi să aleagă disidenţa făţişă (Marin Preda, Geo Bogza, Dan Deşliu. O modalitate a delimitării de Putere este scrisoarea poetului Dan Deşliu adresată lui Ceauşescu pe postul de radio Europa liberă, aprilie 1989, când se retrăgea din joc. (Anexa 3)
Împotriva artei sociale, apare arta disidentă. A exista într-un câmp implică producerea unor efecte care sunt fie de adeziune, fie reacţii de rezistenţă şi excludere. “Nu poţi ieşi dintr-un cerc decât înfruntându-l”, iar soluţia propusă de Bourdieu pentru ruperea cercului ar fi “construirea unui model al procesului de canonizare ce duce la instituirea scriitorilor.”28 “Nu te poţi însă rupe nepedepsit de conformismul logic şi de conformismul moral aflate la temelia ordinii sociale şi a ordinii mentale.”29 Originalitatea acestei literaturi a stat în credinţa în diversitate şi unicitate, cât şi în negarea universului literar în care se află înscrisă şi ale cărui contradicţii, dificultăţi şi probleme şi le asumă complet. Disidenţii, prin travaliul scrisului realizează “obiectivarea nu numai a poziţiilor faţă de care el îşi manifestă opoziţia în interiorul câmpului, ci şi prin intermediul sistemului de relaţii care îl uneşte cu celelalte poziţii.”
Desprinderea de illusio şi suspendarea relaţiei de complicitate şi de conivenţă ce îl leagă pe intelectualul liber de jocul cultural existent oficial este soluţia disidenţilor. Ei constituie un câmp de producţie restrânsă, independent în principiul lor faţă de cel oficial instituit, care pare că-l determină doar pentru că îl însoţeşte cronologic. Disidenţii nu pot explica luările de poziţie ale intelectualilor proletaroizi, care au dat orientarea şi coloratura totalitarismului.30 “Pentru a asigura întreaga ei eficacitate criticii formelor de catifea ale tiraniei care acţionează în Republica Literelor ar trebui într-adevăr să treacă dincolo de condamnarea prea facilă a formelor externe ale jdanovismului şi să se facă inventarul nenumăratelor manifestări ale violenţei represive din partea tuturor agenţilor de menţinere a ordinii simbolice.”31 Unii disidenţi, intuind posibila legătura ce s-ar putea face între numele lor şi această perioadă comunistă şi având o înţelegere anacronică vizavi de istoria câmpului literar şi totuşi sincronică vizavi de datul istoric, înfruntă realul prin intermediul unor anticipări literare sortite deziluzionării odată cu trecerea timpului şi modificarea sistemului de receptare.
Primele persecuţii împotriva intelectualilor au început după 23 august 1944, când o serie de personalităţi culturale au fost acuzate că ar fi “criminali de război” sau “fascişti” pentru că dezaprobau sistemul. Printre intelectualii loviţi de persecuţii, amintim: filosofii culturii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici, Vasile Băncilă; istoricii Gheorghe Brătianu şi P.P. Panaitescu; poeţii Ştefan Augustin Doinaş, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Vasile Voiculescu; scriitorii Paul Goma, Octavian Paler, Mihai Şora, Andrei Pleşu; matematicienii Dan Barbelian, Mihai Botez (datorită numeroaselor scrisori deschise adresare conducerii comuniste şi interviurilor publicate în Vest), Puiu Năstase (a organizat cea mai dramatică grevă a foamei împreună cu familia sa); profesorul Onisifor Ghibu; geograful Simion Mehedinţi; sociologul Dimitrie Gusti; juriştii Istrate Micescu, V. Gruia, Gheorghe Strat; medicii C. Simionescu şi I. Trifu; profesorul inginer Aurel Beleş; economiştii Victor Slăvescu, M. Manoilescu; călugărul-teolog N. Steinhardt; preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa; logicianul Anton Dimitriu; sculptorul Gheorghe Anghel; actorul Constantin Tănase; artiştii lirici Dinu Bădescu, Şerban Tassian şi Valentina Creţoiu.32
Realul obscur este fie fărâmiţat, mascat, prin refugiul autorilor într-un clasicism etern, fie este atacat prin pamflet, denunţând aspectele distrugătoare ale totalitarismului. Pentru această din urmă atitudine, N. Steindhardt este de amintit pentru atitudinea sa vizavi de comunism, ducând o viaţă ieşită din tiparele comunismului, fiind condamnat la 13 ani de muncă silnică pentru că a refuzat să depună mărturie în favoarea acuzării. “Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia mistică a credinţei.” De asemenea, Steinhardt oferă în acest sens alte trei soluţii, dincolo de cea prezentată ca fiind personală. Prima îi aparţine lui Soljeniţân, individul consideră că nimic nu-l mai poate ameninţa, nemaiavând nici o speranţă. A doua soluţie aparţine lui Zinoviev prin refuzul de a intra în sistem, totala inadaptare, nu-ul hotărât ce determină apariţia eu-lui liber, nebun întru libertate. A treia soluţie e cea a lui Churchill şi Bukovski, care, în prezenţa tiraniei, simt dorinţa de a lupta şi trăi cu o inexplicabilă euforie, demenţă voioşie.33
În ceea ce priveşte limba folosită, între elita puterii ce folosea Newspeak şi masele manipulate ce se înţeleg într-o limbă rudimentară (se consideră că oamenii fericiţi se interesează prea puţin de istorie şi de transformările lingvistice), se află intelectualii, ce doresc să păstreze o autonomie lingvistică, însă aceasta este limitată de sistem cu scopul de a împiedica heterodoxia prin posibila mutaţie a sistemului lingvistic. Anularea barierelor lingvistice între păturile sociale urma să ducă, fără lupta intelectualilor, la “mutismul elocvent al originilor”34 În acest sens, Stalin se întreba “care este necesitatea unei asemenea transformări a limbii, dacă e demonstrat că limba existentă, cu structura sa, este în ansamblu cu totul aptă să satisfacă necesităţile noului regim?”35 Potrivit ipotezei Sapir/Whorf, limba se urâţeşte datorită degradării gândirii, iar gândirea se degradează datorită urâţirii crescânde a limbii.36
Elitele îşi pierd distincţia de minoritate ce salvează prin iluminare masele şi devin pseudoelite. Marx transferă rolul hotărâtor în istorie maselor, utopie proletariană, uniformizarea valorilor. Refugiul în somnul estetic al unor intelectuali se datorează imposibilităţii găsirii unei soluţii, întrucât “cine adera îşi pierdea libertatea şi spiritul critic”, de unde şi deficitul civic al intelectualilor.
Pseudoelitele se caracterizează în perioada 1948-1989 prin prezenţa constantă a portretelor adepţilor comunişti în ziare, prin cultul exagerat al personalităţii. Având o părere foarte bună despre propria persoană, acestea încercau să patroneze anumite activităţi din ştiinţă, artă, literatură, alegându-şi după bunul plac posturi de şefi de şcoală, literaţi, artişti, prin urmare, autointitulându-se intelectuali. Cochetarea cu punctele de vedere intelectuale s-a remarcat din acest punct de vedere la Manea Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Suzana Gâdea, Radu Voinea, Dumitru Ghişe, Constantin Ionescu. Principala trăsătură a nomenclaturii diferitelor câmpuri sociale o reprezenta deţinerea unor privilegii de castă fără vreun merit deosebit, datorată apartenenţei la comunism.
Eugen Simion consideră că, în România, cultura nu s-a predat în această perioadă în totalitate ideologiei oficiale, dar cei care au semnat pactul s-au caracterizat prin univocitate tezistă ce altera valabilitatea estetică, dar le aducea prestigiu, capital simbolic şi material. Convertirea ideologică, înregimentarea politică sau detenţia au avut ca efect distrugerea elitelor şi constituirea unui fenomen elitar în planul realităţii totalitare, deşi, doctrinar, elita era respinsă. Sartre ataca iresponsabilitatea intelectualului, afirmând că “el nu e nici vestală, nici ariel, el e părtaş orice ar face, marcat, compromis”, “e în situaţie cu epoca sa: fiecare cuvânt are repercusiuni. La fel şi fiecare tăcere” deoarece “nu are nici un mijloc de a evada” şi pentru că orice proză angajează.37 Contrar acestei păreri, Romain Roland38 considera că un intelectual trebuie să se situeze la limita politicii, deoarece “el e întodeauna păcălitul şi victima. Politica se serveşte de el ca de o reclamă pentru a acoperi lada cu gunoi, cu pungăşii şi răutăţi.”

















Anexa 1 - Radu Beligan –

“Există oameni destinaţi să exprime nemijlocit năzuinţele unui popor prin sensurile de gândire, prin valorile pe care le realizează, prin pasiune, prin dăruirea, prin resursele lor de înţelegere a istoriei, prin capacitatea lor de a făptui. Un asemenea om este tovarăşul Nicolae Ceauşescu. (…) Pentru fiecare comunist, pentru fiecare cetăţean al patriei, puterea de orientare, înţelepciune, devotamentul, tenacitatea, dinamismul uluitor, simţul de dreptate al tovarăşului Ceauşescu sunt o pildă activă, un puternic imbold pentru a ne ridica fiecare în spaţiul lui de activitatea, la parametrii spirituali, la tensiunea morală a întregii noastre societăţi.”
(Discursul lui Radu Beligan la Congresul al X-lea al PCR, p. 595-597)


Anexa 2 - George Călinescu -

“O, tu, an 1984, înfrânge egoismul acelora care se îngrijesc numai de avutul personal, fă să învingă dorinţa de cultură şi civilizaţie a poporului. Fă să răsară prin munca noastră colectivă şosele şi păduri, amfiteatre şi catedrale, colonade şi statui. Pune idealuri în braţe şi putere în minţi.” Acest exerciţiu baroc de celebrare a viitorului este asemănător clasicismului vizionar al lui Ioanide din finalul romanului ce-i poartă numele.

Anexa 3 – Dan Deşliu -

“După cum ştiţi, subsemnatul am pornit încă din 1945 la un drum ce proclama cu totul alt itinerar şi alte obiective. Programul PCR, declaraţiile, documentele, conducerii sale m-au dus la concluzia că merită să mă alătur detaşamentului de avangardă al clasei muncitoare cum se spunea pe atunci. Dacă însă ar fi reieşit că drumul va duce la situaţia actuală, m-aş fi situat fără şovăire pe poziţia contrară cred că nu sunt singurul din generaţia mea care ar fi adoptat o atitudine dacă s-ar fi spus deschis că în locul monarhiei ereditare vom beneficia de – scuzaţi - o dictatură inflexibilă, cu vădite intenţii de transformare tot în ceva ereditar, o afacere de familie.”(…) “Sunt profund convins că o putere supraumană v-a dăruit cu daruri de care n-a mai avut parte nimeni pe pământ. Cum altfel vă puteţi explica faptul că dumneavoastră, care n-aveţi pregătire de specialitate chiar în toate direcţiile, îi învăţaţi pe agricultori cum să însămânţeze, pe urbanişti cum să construiască un bloc de 13 etaje, de pildă, pe fundaţia unuia plănuit să aibă opt, pe metalurgişti, pe pictori, pe lucrătorii din comerţ, pe fotbalişti, pe profesori, dar pe cine nu?” Deşliu defineşte această stare ca pe o “atmosferă de lagăr în aer liber”.
“În ceea ce mă priveşte, nu mă consider nici duşman, nici disident, sunt, pur şi simplu, de altă părere. Şi dacă mi-o exprim, ce mi se poate întâmpla? De publicat, nu mai public demult, crezând că un scriitor serios nu poate oferi tiparului doar pagini fără legătură directă cu trista realitate a vieţii din România de azi.” *















Bibliografie





BOLDUR-LĂŢESCU, Gheorghe. Genocidul comunist în România. Bucureşti: Albatros, 1992, p. 93, p. 194-195

BOLDUR-LĂŢESCU, Gheorghe; IORGA, Filip-Lucian. Genocidul comunist în România. Bucureşti: Albatros, 2003, p. I, p. 12, p. 18, p. 19

BOURDIEU, Pierre. Regulile artei. Bucureşti: Ed.Univers, 1998, p. 50, p. 56, p. 71, p. 102, p. 136, p. 151, p. 207-208, p. 222, p. 232, p. 237, p. 267, p. 278, p. 281, p. 310, p. 314, p. 386, p. 387, p. 463, p. 456

MANOLESCU, Nicolae. Literatura română postbelică: Poezia. Braşov: Editura Aula, 2001, p. 8-9, p.15

STERE, Ernest. Din istoria doctrinelor morale. Iaşi: Polirom, 1998, p.435, p. 460

THOM, Françoise. Limba de lemn. Bucureşti: Humanitas, 1993, p.7, p. 13

WINOCK, Michel. Secolul intelectualilor. Bucureşti: Editura Cartier, 2001, p. 303, p. 401,
p.614




1 Pierre Bourdieu. Regulile artei. Bucureşti: Ed.Univers, 1998, p.456
2 idem, p.458
3 Ernest Stere. Din istoria doctrinelor morale. Iaşi: Polirom, 1998, p.435
4 Michel Winock. Secolul intelectualilor. Bucureşti: Editura Cartier, 2001, p.614
5 idem, Winock, p.303
6 Gheorghe Boldur-Lăţescu; Filip-Lucian Iorga. Genocidul comunist în România. Bucureşti: Albatros, 2003, p. 12
7 Gheorghe Boldur-Lăţescu. Genocidul comunist în România. Bucureşti: Albatros, 1992, p.93
8 op.cit.Bourdieu, p.50
9 idem, p.56
10 idem, p.56
11 idem, p.222
12 idem, p.314
13 idem, p.463
14 idem,p.71
15 idem, Stere, p.460
16 idem, p.207-208
17 Nicolae Manolescu. Literatura română postbelică: Poezia. Braşov: Editura Aula, 2001, p.15
18 Gheorghe Boldur-Lăţescu, op.cit., 2003, p. 19
19 idem, p.23
20 idem, p.151
21 idem, p.237
22 idem, p.232
23 idem, p.267
24 idem, p.281
25 idem, p. 278
26 idem, p.102
27 idem, p.207-208
28 idem, p. 310
29 idem, p.136

30 idem, p.386
31 idem, p.387
32 Gheorghe Boldur-Lăţescu, 2003 ,op.cit., p.18
33 Nicolae Manolescu, op.cit., p.8-9

34 Françoise Thom. Limba de lemn. Bucureşti: Humanitas, 1993, p.7
35 idem, p.13
36 idem, p.7
37 Winock, op.cit, p.401
38 Idem, p.614
* Gheorghe Boldur-Lăţescu, 1992, op.cit, p.194-195