ISBN: 9975-944-91-4
În momentul în care consideri că despre opera lui Julio Cortázar s-a spus totul în materie de influenţe, analogii, relaţii şi ecouri în raport cu textele altor culturi, ceea ce-ţi mai rămâne de făcut este să apari cu un fals tratat de literatură comparată. Ilinca Ilian Ţăranu, cunoscută publicului ca eseistă şi traducătoare, a luat o astfel de iniţiativă. În această privinţă, titlul sugerează punerea în raport a romanelor lui Cortázar cu literatura europeană, unde conjuncţia coordonatoare stabileşte, doar la nivelul intenţiei, apropierea celor două sfere de analiză. Ceea ce rezultă este, în prima parte, o lungă peroraţie despre raportul cultură minoră vs. cultură majoră, despre raportul identitate culturală vs. alteritate prin întâlnirea celuilalt – european („diferit şi egal”), un istoric detaliat al el boom-ului; în a doua parte, o prezentare a ideilor teoretice ale autorului latino-american, pentru ca ultima parte să creioneze un model romanesc cortázarian realizat prin prezentarea selectivă a unor romane, parafrazând decodificarea şi influenţele identificate chiar de autor sau de criticii acestuia.
Obiectivul lucrării aşa cum este precizat de autoare în introducere este unul informativ şi sintetic, unde teza (profilul romanului cortázarian) este amânată până în partea a treia, antiteza (literatura europeană care se reduce treptat la paradigma romanului modern) apare doar la nivel teoretic prin parafrazarea citatelor sau prin enumerarea sporadică a unor nume de scriitori, iar sinteza este un eşec al lecturii din perspectiva metodei comparate. Tot în introducere, autoarea consideră pasionantă cercetarea unor fenomene româneşti asemănătoare celor în ţările hispanice, aruncând în câteva paranteze scriitori precum Cioran, Ionescu, Eliade.
Paginile despre avangardă, despre emanciparea literaturii latino-americane, perioada anterioară, de afirmaţie şi cea care a urmat el boom-ului, profesionalizarea scriitorilor, explicarea apariţiei sintagmei realismului magic, analiza studiilor care au interpretat greşit exilul lui Cortázar în Europa (cu excepţia studiului lui Daniel Bougnoux!), precum şi preferinţele politice, contribuţia lui Cortázar la mutaţia literaturii argentiniene de la viziunea particularistă la universalitate, discutarea statutului primei generaţii de scriitori universali ai Americii Latine, apariţia revistei Littérature, metamorfozele surrealismului, autenticitatea susţinută de Gide, argumentele poeţilor moderni care atacă însuşi conceptul de literatură sunt pseudoelemente ale unei lucrări de literatură comparată, nefiind decantate în raport cu scopurile afirmate ale analizei.
A doua parte a lucrării îşi propune să demonstreze prezenţa în conştiinţa lui Cortázar a situării în planul universalităţii aşa cum reiese din operele sale teoretice, o falsă ipoteză de lucru la nivel comparatist. Sunt discutate şi parafrazate studiile Rimbaud, Teoria tunelului şi recenziile scriitorului latino-american alături de citate abundente ale criticilor. Una dintre concluziile pertinente la nivel comparatist este cea referitoare la întâlnirea cu poetica dostoievskiană în romane, dar totul este spus în treacăt, ca un amănunt nerelevat. Este menţionată denunţarea de către Nietzsche a incapacităţii limbajului conceptual de a ipostazia esenţele, sugerând – fără o demonstraţie adecvată - că aceeaşi idee o susţine şi Cortázar, mai cu seamă că Teoria Tunelului nu este originală prin ideatică, ci prin vehemenţa gestului destructiv şi a soluţiilor propuse! Menţionarea prezenţei poeziei în scrierile epice ale precursorilor - Dickens, Balzac sau Rivera – este inutilă, devreme ce instituirea romanului-poem cortázarian se defineşte în dialogul cu şi prin diferenţa specifică faţă de mişcarea surrealistă şi cea existenţialistă, precum şi faţă de revelaţiile în singurătate a unor scriitori precum Kafka, Rilke sau Woolf, punând în discuţie o suprarealitate aparte. Autoarea conchide că, pentru construirea propriei poetici, Cortázar recurge la o lectură subiectivă şi preferenţială.
În ultima secţiune a lucrării aflăm că autoarea se limitează la analiza a doar şase romane cortázariene pentru a realiza raportarea paradigmei romaneşti a scriitorului (constantele şi modificările acesteia) la paradigma romanului modern universal, precum şi urmărirea dialogului cultural al Argentinei cu Europa. Această obsesie critică a autoarei de a demonstra dialogul dintre minor şi major la nivel cultural şi mai puţin literar eclipsează problematica fundamentală care a stat la baza lucrării sale, aceea a raportului şi relaţiei dintre textele literare argentiniene şi cele euroepene. Cortázar este „deloc obsedat de anxietatea influenţei”, dar se lasă „pătruns de toate influenţele
Trăsăturile romanului modern sunt enumerate, rar exemplificate, în timp ce constantele, legităţile şi punţile – figura, dublul, opuşii, dialogul grupului de prieteni, ruptura de ritm, umorul, ludicul, eroticul, fragmentarismul, estetica colajului - precum şi modificările sunt redate detaliat. Deşi autoarea îşi aminteşte că trebuie să păstreze echilibrul între analiza structurală şi cea textuală, dezechilibrul se instituie în cadrul tuturor celor şase analize succesive care corespund selecţiei operate în romanescul cortázarian. La nivel lingvistic, Cortázar însuşi identifică romanul Los Reyes ca fiind „un amestec de Valéry şi Saint-John Perse”. Transpar unele raporturi cu fantasticul lui Borges şi realismul grupului de la Sur, cu anihilarea fantasticului livresc din scrierile lui Henry James sau cu irumperea fantasticului în realitate ca la Poe, sentimentul provincialităţii din Opiumul lui Cocteau, impactul acestei influenţe fiind atribuit personajului Andrés. În analiza efectului estetic prezent în metaromanul cortázarian, autoarea aduce în discuţie diferite abordări moderne ale receptării - suspendarea incredulităţii (Coleridge), tăcerea auctorială (Booth).
Concluziile lucrării fac referire la receptarea variată a operei lui Cortázar, subliniind faptul că intenţia cercetării s-a limitat la o singură latură, fără pretenţia epuizării unei tematici comparatiste în care Cortázar ar fi apărut ca receptacul de influenţe şi „ecouri ale variilor scriitori europeni pe care i-a admirat”, urmărind afirmarea „identităţii culturale
De remarcat rămân analiza constantelor şi a modificărilor modelului romanesc cortázarian, raportul teoriei şi al operei cortázariene, pe de o parte, şi al romanelor între ele, pe de altă parte, identificarea paginilor de metaroman, le mise en abyme.
Cu toate acestea, întâlnirea cu modernitatea textului cortázarian eşuează uneori, cum este cazul analizei ultimelor pagini ale romanului El examen, unde, în locul tehnicii contrapunctului, autoarea întrevede „un ton de litanie cu accente sentimentaliste, uşor deranjante”. Un alt exemplu în acest sens este cel al atribuirii sentimentului exilului „romantic-simbolist-suprarealist-existenţialist” al scriitorului personajelor Andrés şi Juan (purtători de cuvânt, heteronimi ai autorului) din El examen, unde Cortázar încearcă să-şi facă un portret complet şi...„parţial reuşeşte”. Plăcerea autoarea de a atribui lungi etichete reiese şi din analiza romanului Los premios, despre care afirmă că „este un roman în întregime experimental, o scriere hibridă, metafizică şi existenţialistă, romantică şi realistă, cu accente de roman poliţist şi de roman poetic”.
Dincolo de greşelile de tehnoredactare, studiul Ilincăi Ilian Ţăranu abundă în ceea ce priveşte citatele, dar şi termenii în ghilimele, expresiile forţate, extravagante sau uneori prea familiare sau agramaticale, inutile într-un studiu asupra operei lui Cortázar: independizarea culturală, lucrare vertebrată pe dihotomia marginalitate-centru, neîncetata plasticitate a crezului său artistic, faptul că “orice teorie asupra literaturii nu poate porni decât de la faptele cele mai semnificative”, „un nesfârşit joc al redimensionării şi restructurării mutuale”, „oglindiri mutuale”, “construcţia şi deconstrucţia se relansează mutual”, presimţiri indefinibile „înregistrate subepitelial”, „adelfogamia fraţilor Virgil”, „naratorul conjuncturase”, “autorul preferă (…), heteronimele diferite care îi întregesc figura”, meditaţia unui scriitor „dintr-o cultură care se simte minoră”, „efecte de inautenticitate funciară”, „instabilitatea funciară a adevărurilor”, „griul funciar al vieţii”, teoria morelliană apare „superpozabilă pe teoria literată din high modernism”, deşi arta poetică cortázariană „nu se suprapune peste cea a lui Morelli” şi deşi „disonanţa dintre cele două poetici este minimă”, aprecierile asupra romanului vorbit câştigă datorită „incomparabilei vastităţi a sociodialectelor surprinse”, autorul „îşi acordă dreptul de a folosi cea mai pură tehnică
Citind prefaţa volumului de povestiri Cât de mult o iubim pe Glenda, intitulată Trompeta din Deyá, constat că Llosa analizează importanţa alchimiei jocului, a libertăţii de a încălca regulile, a umorului şi poeziei, remarcând aspectele care disting scriitura lui Julio Cortázar de cea a autorilor precum Poe, Borges, Kafka, Aragon sau Breton în doar câteva pagini care pot substitui oricând sutele unor pretinşi autori de literatură comparată care îşi propun, în acelaşi timp, să ofere un studiu informativ şi sintetic.
