Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé

Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, modele pentru scriitori români contemporani. Simona Grazia Dima; Aurelian Titu-Dumitrescu. Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006, 288 p.

Într-o perioadă în care criza identităţii şi a intimităţii au atins cote alarmante, exacerbând latura maladivă, sexuală, politică, cotidian-banală a vieţii sub masca unei “formule autentice cu pretenţii de valoare estetică” (Liviu Ioan Stoiciu), modelele poetice oferite de Simona Grazia Dima şi Aurelian Titu-Dumitrescu - Baudelaire, Verlaine, Rimbaud şi Mallarmé - străbat minţile creatoare ale scriitorilor români contemporani cuprinşi în această anchetă literară. Autorii coordonatori propun scriitorilor un demers retoric introspectiv, retrospectiv şi prospectiv legat de statutul de model al celor patru poeţi francezi. Răspunsurile lor subliniază locurile comune, dar şi diferenţele şi distanţele dintre poetica modelelor şi propria lor creaţie, interiorizarea profilurilor spirituale ale marilor creatori. Aceştia rezumă în câteva pagini “structura de apel a textului” poeţilor francezi prin care W. Iser identifica în “Actul lecturii” - “indicaţia plurală, ce se actualizează diferit de cititori, în funcţie de aşteptări, reprezentări şi interese privind opera de artă”.
Baudelaire, din dubla perspectivă – personaj-de-sine-creat şi creator-generator al formelor poeziei ce i-au urmat - este punctul de plecare al discursului autorilor români. Paul Aretzu, Nicolae Constantin, Nicolae Rotaru şi C.D.Zeletin recurg la un demers critic cu nivele diferite de obiectivitate, aducând argumente elaborate pentru a justifica statutul de model al poetului francez. Autorii fac aprecieri asupra esteticii, atitudinii creatoare, asupra recuzitei tematice, precum şi asupra raportării acestor modele la lume, poezie şi la cuvântul ce rezonează stărilor de spirit.
Portretul măştilor baudelairene realizat de Radu Cârneci dezvăluie ipostaze mai puţin cunoscute traducătorilor şi cititorilor “marelui damnat”, iar Nicolae Macovei actualizează în discursul său raportul clasic/modern în receptarea stilului “părintelui modernităţii”. O întâlnire neobişnuită cu Baudelaire este prezentată cu talent de Mihai Prepeliţă ca având loc într-un spaţiu, într-un timp şi într-o istorie ostile receptării poeziei franceze şi a propriilor scrieri, constiuind – paradoxal – o salvare a fiinţei din opacitatea impusă de cerinţele dictatoriale, precum şi o evadare din depresiile lirice şi plastice.
Baudelaire nu este un poet transparent, dar rămâne un tărâm total necunoscut pentru Ciprian Chirvasiu care consideră că acesta nu a trăit bine….extremele, nereuşind astfel să-l convingă pe autorul român. I se poate ierta acestuia pierderea acuităţii imaginarului poetic în favoarea celor peste 22 de ani de gazetărie.
Întâlnirea cu Baudelaire este relevată în această anchetă şi dintr-o perspectivă feminină. Aici, accentul în demersul critic se deplasează dinspre obiectivitate spre subiectivism. Poetul francez este descoperit în etapele fiinţiale – iniţial, la nivelul ludicului, al intimităţii, al mimetismului creator şi existenţial (sub forma identificării prozaice sau prin intermediul operelor simboliştilor români) şi, mai târziu, în etapa maturităţii creatoare.
Nora Iuga şi Angela Marinescu mărturisesc analogia structurală între scrierile lor şi modelul Rimbaud. Rezonanţa modelului francez în scrieri şi minunatele corespondenţe ale lecturilor şi treptelor vieţii sunt puse pe seama iubirii pure şi frenetice şi, respectiv, pe seama lipsei de convenţionalism.
Opera lui Rimbaud semnifică depăşirea alterităţii je est un autre (Paul Aretzu), căutarea cuvântului ca patimă (Nicolae Constantin), experienţă singulară şi totodată multiplicată în fiecare poet şi cititor care i-au urmat (Nicolae Macovei), “umbra şi întruparea măreţiei pe care-o implorăm în rugăciunile noastre să ne farmece gândul” (Fănuş Neagu), caracterul amplu şi catastrofic al vizualităţii (Amelia Pavel) şi călăuză în exerciţiul continuu al autodefinirii poetice (Tatiana Rădulescu).
Despre Verlaine se scrie relativ puţin. Alexandru Ioan îl invocă, alături de ceilalţi trei poeţi francezi, mărturisind o identificare “după chip şi asemănare”. Poetul este apreciat pentru vocaţia muzicală, apropiindu-se în limbaj plastic de impresionişti (Amelia Pavel), pentru lecţia simplităţii sufletului călător în fantezie (Nicolae Rotaru), pentru “melancolia-legănătoare” a morţii (Octavian Soviany), pentru evenimentele contradictorii ale destinului uman şi creator (Liviu Ioan Stoiciu).
Întâlnirea cu opera lui Mallarmé a Simonei Grazia Dima este exprimată printr-o “atracţie magnetică” într-un discurs sufocat de povestiri orientale şi citate taoiste, propunând o lectură în cheie mistică, recunoscând analogia structurală a scrierilor sale cu cele ale poetului, dar excluzând influenţa! În raportul vizualitate/poezie, Amelia Pavel constată în opera lui Mallarmé o distanţare cauzată de afinităţile sale pentru “lumea simbolurile accentuat carnale”. Sunt nuanţate polarităţile şi dualităţile prezente în poetica sa (Tatiana Rădulescu), precum şi alchimia versului (Nicolae Rotaru).
O cercetare literară de acest gen este binevenită într-o perioadă în care din ce în ce mai mulţi pitici cred că pot vedea mai departe şi mai bine tocmai pentru că stau pe umerii uriaşilor. Acest demers completează traseul analitic asupra operelor scriitorilor români contemporani cuprinşi în anchetă, situându-i pe una dintre treptele anxietăţii influenţei teoretizate de Harold Bloom, redimensionând poziţia acestora faţă de modelele poeziei franceze.