"Azi îţi vei şti şi naşterea, şi moartea!"
Oedip-ul lui Freud - la încrucişarea a trei drumuri – seduce dorinţa Anti-Oedip?(izare!)
Moto: „Un ochi îmi formează lumea, altul mi-o deformează sau mi-o reformează”
Juan Ramon Jimenez
Dacă am lua în discuţie cazul unui schizofren orb, atât lucrarea de faţă, cât şi lucrarea celor doi autori francezi ar fi subterfugii inutile în contextul retoricii privirii şi a omului consumator de interdicţii? Maestrul Freud răspunde, cu autoritatea numelui său în psihanaliză: „Nu pot să-mi risc autoritatea”. Privim într-un real-acum al interdicţiei considerat în vremea regelui Oedip un real-atunci tabuizat. Simbolistica necesară puterii, ierarhiei erau investite cu semne exterioare, ce puteau fi citite, prin urmare „lizibile”. Şocul privirii de atunci provenea din faptul că interdicţia nu putea fi transfigurată în viziunea conştiinţei umane. Spaţiile diferite au devenit simultane în timp. Privirea nu doar înregistrează, ci proiectează intenţii şi incidente în spaţiu. Corporalitatea lumii, patima obiectului detaşează concretul în privirea-maşină conectată la o Privire-maşină ce subscrie subiectiv la actul de a privi. Dacă nu ne-am sustrage cazului unui schizofren surd, ambele lucrări ar fi refugii fără sens în cadrul retoricii auzului interdictiv. Zgomotele se suprapun, se condensează, de elimină, se completează, dar îmbină. Se oedipizează?
Pseudofişă biografică
Cine sunt cei doi autori francezi ce resping teoria autorului Fred care atribuia un complex „autorului” de interdicţii Oedip? Deleuze, profesor de filozofie, cunoscut pentru lucrarea despre Nietzsche, ale cărui atacuri la adresa gândirii raţionale el le-a admirat. Guattari, psihanalist lacanian, care, în final, ajunge să respingă atât teoriile lui Lacan, cât şi pe cele ale psihanalizei. Respingând ideea unui sine stabil, raţional sau „eu”, cei doi autori afirmă că subiectul postmodern este fiinţa schizofrenică doritoare, iar ego-ul ar trebui înlocuit cu inconştientul doritor. Ideea unui subiect schizofren i-a determinat să mute accentul de la psihanaliză la ceea ce ei au numit schizoanaliză. Ca şi Foucault, Deleuze şi Guattari consideră că psihanaliza, marxismul, structuralismul şi gândirea deconstructivă nu pot fi integrate în cadrul nici unei şcoli de gândire. În timp ce Foucault se concentrează asupra raportului putere/cunoaştere, Deleuze şi Guattari îşi mută atenţia asupra urmăririi dorinţei şi a felului în care instituţiile sociale impun, cer dorinţa.
Câteva aspecte ale schizofreniei
Termenul de schizofrenie provine din greaca veche, format fiind din „schizo”(sciziune) şi „phrene” (minte). Aceasta este diagnosticată, de obicei, în adolescenţa târzie sau în perioada de început a maturităţii, predominanţa variind de la ţară la ţară. Dintre simptomele negative ale schizofreniei sunt lipsa emoţiei, sărăcia vorbirii, lipsa motivităţii. Acestea iau forma unei alterări a funcţiilor psihologice de bază – memorie, atenţie, până la capacitatea de rezolvare a unor probleme şi până la conştiinţa socială. Analiza celor doi autori asupra schizofreniei produse de societatea tehnocrată ajută la identificarea şi remedierea parţială a efectelor acesteia, determinate de subiectivitatea modernă. Lucrarea prezintă o semnificaţie pozitivă pentru antropologie, oferind o perspectivă bogată asupra identităţii şi globalizării, a culturii capitalismului. Maşinizarea vieţii umane, progresul tehnologic, ar reprezenta un regres în plan uman. „Anti-Oedip” deconstruieşte teoria lui Freud despre complexul lui Oedip - titlul lucrării nefiind decât o capcană – argumentând că dorinţa nu e bazată pe lipsa complexului oedipian, ci pe dorinţă, pe ceea ce ei au numit maşina productivă doritoare, multiplă, într-un flux continuu.
Capitolul I Maşinile doritoare
Surportretul
Într-un stil suprarealist, Deleuze şi Guattari îşi încep lucrarea cu un portret-maşină, încercând o generalizare la nivelul unei viziuni despre lume, plecând de la un surportret al „Băiatului cu maşina”: „Asta funcţionează peste tot câteodată fără oprire, câteodată discontinuu. Asta respiră, se încălzeşte, mănâncă. Asta plânge, sărută. Ce greşeală este în a spune asta!? Pretutindeni sunt maşini şi nu neapărat metaforic: maşini ce produc maşini, cu ale lor cuplaje, conexiuni. O maşină-organ este branşată la o maşină-sursă: una emite un flux, pe care cealaltă îl stopează. Sânul este o maşină care produce lapte. Gura este o maşină cuplată la prima maşină. Gura neliniştitului ezită între o maşină de mâncat, o maşină anală, o maşină de vorbit, o maşină de respirat (criză de astm!). Astfel, fiecare are micile lui maşini. O maşină-organ pentru o maşină energie. Întotdeauna fluxuri şi opriri.”1 „Pretutindeni” şi „întotdeauna” – spaţiul (retorica văzului) şi, respectiv, timpul (retorica zgomotului suprapus peste timpurile condensate în maşina-auz). În schizofrenia capitalismului şi a producţiei doritoare, „totul e maşină”, fie ea celestă, stelele, curcubeul, cuplată cu cele ale corpului individului, zgomotul neîntrerupt de maşini, înţeles, în final, ca o infinită beatitudine. Prima întrebare pe care ne-o punem este următoarea: care este legătura între maşină şi Oedip? Deleuze şi Guattari ne lasă în aşteptarea unui Godot-maşină doritoare. Dar dacă e aproape sau departe, dacă există în spaţii indeterminate, să căutăm maşina. Raportul bicicletă-mamă-anus
„Nu există nici om, nici natură, ci doar procese care produc unul într-altul şi cuplează maşinile”, doritoare, schizofrene: „moi et non-moi, exterior şi interior nu mai vor să spună nimic.” „Oedip presupune o fantastică represiune a maşinilor doritoare şi în scop? Este într-adevăr necesar să te pliezi? Şi cu ce? Ce să pui în triunghiul oedipian? Cu ce să-l formezi? Cornul şi bicicleta şi curul mamei mele. Asta-i totul?”
Zbor deasupra unui cuib de maşini infernale
Sfârşitul cărţii „Malone moare”, doamna Padale scoate schizofrenii la plimbare într-o căruţă cu bănci, în vapor şi-i duce la picnic în natură: „o maşină infernală se produce”. Eroul, din ecranizarea lui Milos Forman, încearcă să reintroducă respectul de sine şi simţul individualităţii într-un grup de dezmoşteniţi înfrânţi şi lipsiţi de personalitate. Coşmarul unui om normal închis între nebuni redă o atmosferă kafkiană, dilema între dorinţă şi abstinenţă, individ şi autoritate, în final, o libertate neconştientizată, inutilă. Schizofrenia este fixată ca un „pol al naturii ca proces de producţie. Cei doi autori discută raporturile om-natură, industrie-natură (opuse, dar industria îşi găseşte materialele în natură şi îi restituie deşeurile), raportul societate-natură. Ei le consideră relativ autonome şi le renumesc „producţie, distribuţie şi consumaţie”. Azi nu mai vindem pantofi, ci dorinţe! susţinea un economist… Aşa cum totul era maşină, totul este producţie: producţii ce produc producţii, acţiuni şi pasiuni, producţii de înregistrări, de reperaje, producţii de distribuţie şi de consumaţie, de voluptăţi, nelinişti şi dureri. Orice producţie este imediat consumaţie şi consumată, deci „voluptate”. „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”, al maşinii? Următoarea oglindă în care se priveşte Protagoras: schimbarea anotimpurilor idolului maşinic după incorporarea naturii?! Omul nu e văzut ca zeu al creaţiei, ci, mai degrabă, ca „cel care e mişcat de o viaţă profundă în toate modurile posibile, care nu încetează să branşeze o maşină-organ la o maşină-energie, un arbore în corpul său, soarele în fund, etern peţitor la maşinile universului.” Omul şi natura nu sunt doi termeni puşi faţă în faţă, nici într-un raport de cauzalitate sau finalitate, ci o singură şi aceeaşi realitate esenţială de producător şi produs. Producţia doritoare este categoria efectivă a unei psihiatrii materialiste ce tratează schizofrenia precum Homo natura. Cu o condiţie – nu trebuie luată drept scop şi nici identificată cu propria sa continuare la nesfârşit, care ar însemna acelaşi lucru cu oprirea sa prematură. Este motivaţia schizofrenului artificial, acela pe care-l vedem la spital, „legumă autistizată produsă ca entitate”şi în serie.
Werther, peţitor la intensificare, element de silogism
D. H. Lawrence spunea despre iubire că este nu este necesară continuarea la nesfârşit, ci împlinirea sa, iar procesul nu trebuie să tindă către oribila sa intensificare, iar Henry Miller, în „Tropicul cancerului”: „măruntaiele mele se răspândesc într-un imens flux schizofrenic, evacuare ce mă lasă faţă în faţă cu absurdul”, atunci în schizofrenie este ca şi în iubire – nu există specificitate, nu există entitate schizofrenică. Schizofrenia este universul maşinilor doritoare, producătoare şi reproducătoare, universala producţie primară, ca „realitate esenţială a omului şi a naturii”. Şi… şi apoi…întotdeauna dorinţa, apoi fie…fiele schizofrenic Sinteza productivă este procuţia producţiei sub formă conectivă, iar seria binară este, de fapt, liniară în toate direcţiile. Dorinţa realizează cuplarea dintre fluxurile continue şi obiecte esenţialmente parţiale şi obiecte fragmentare şi fragmentate.
Ochiul fluxului şi al fragmentului
Dorinţa face să curgă, curge şi stopează. Orice obiect implică o continuitate a unui flux, framentarea acestuia. Orice maşină-organ interpretează lumea după propriul flux, după energia care se revarsă din sine; ochiul interpretează totul în termeni de vedere: vorbitul, auzitul, plânsul, sărutatul. Conexiune cu o altă maşină, unde prima stopează fluxul celeilalte sau „vede” fluxul său tăiat de cealaltă.
Ciclopul se dezbracă de unu
Producţia doritoare este producţia producţiei pentru că asimilează actul de producţie cu produsul, aşa cum fiecare maşină este maşina maşinii. Nu ne mai putem mulţumi cu descrierea obiectului schizofrenic fără a-l ataşa procesului producţiei.
Dorinţa, însemnare deasupra spiritului fără carapace
Herni Michaux observa că din momentul remarcării dorinţei, ea a continuat să acapareze spiritul. Ea nu este simplă de la bun început, dar nici complexă, ci, mai degrabă, „desimplificată pe măsură ce ea lucrează”.
Instrucţiuni de folosire la invenţia „antică”
Iniţial, masă cu resturi, terminată în măsura în care nu mai exista posibilitatea să mai adaugi ceva, devenea mai apoi din ce în ce mai încărcată, din ce în ce mai puţin masă” şi asta după shiţele unui schizofreni aşa-zişi îndopaţi. Nu mai poţi gândi o masă, ci „instrumentul necunoscut fără instrucţiuni de folosire”. Masa nu mai este nici burgheză, nici rustică, nici de bucătărie, nici de muncă, nu se mai pretează la nimic, se refuză serviciului şi comunicării. Mama sterilă supravieţuieşte, dar copilul şchiop? Corpul plin de organe este neproductivul, sterilul, inconsumabilul, aparţinând antiproducţiei. Instinctul morţii şi moartea nu sunt fără model, deoarece dorinţa doreşte la fel moartea; corpul plin al morţii este motorul său imuabil, cum el doreşte viaţa, pentru că organele vieţii sunt working machine.
Imaginea manechinului fără organe
Corpul fără organe nu e motorul unui neant original, nici restul unei totalităţi pierdute, nu are nimic de-a face cu corprul propriu, nici cu o imagine a corpului. Este corpul fără imagine. Între maşinile doritoare şi corpul fără organe există un conflict aparent. Orice conexiune, producţie sau zgomot al maşinii au devenit insurportabile pentru corpul fără organe. Sub organe „simte viermii şi larvele şi acţiunea unui Dumnezeu care îl murdăreşte, îl sugrumă, organizându-l” şi asta pentru că acest corp nu are nevoie de organe, nu e niciodată un organism. Maşinile doritoare îşi exprimă repulsia prin corpul fără organe.
Generozitatea corpului fără organe vizavi de runele capitalului
Totul este produs de capital. Acesta este corpul fără organe al capitalistului, mai curând decât a fi capitalist, iar corpul serveşte de suprafaţă încântată de inscripţiile proceselor producţiei dorinţei. Dacă luăm în discuţie libidoul ca o conectivă muncă a producţiei doritoare, o parte a acestei energii se transformă în energie de inscripţie disjunctivă (Numen). Divinul este energia ce îl parcurge când el atrage întreaga producţie servindu-i de suprafaţă miraculant vrăjită, înscriindu-l în toate disjuncţiile sale. Freud subliniază importanţa sintezelor disjunctive în delirul general, modalitate de a menţine drepturile lui Oedip în Dumnezeul delirului şi înregistrarea paranoiacă. Disjuncţiile reprezintă forma genealogiei doritoare, dar întrebarea celor doi autori este următoarea: această genealogie este oedipiană sau Oedip este doar consecinţa unei reproduceri sociale, în felul în care ea intenţionează domesticirea materiei şi formei genealogice care îi scapă? Freud foloseşte lupa triunghiului oedipian
Psihanaliza nu este novatoare în privinţa genealogiei doritoare, pune întrebări, răstălmăceşte, răspunde, se dezvoltă din fondul triunghiului oedipian. Astfel, „schizofrenul se nelinişteşte şi cere să fie lăsat în pace, alteori intră în joc şi adaugă, supralicitează cu riscul de a reintroduce reperajele sale în modelul care îi este propus şi pe care îl face să explodeze din interior”. Dar, corpul fără organe este produs ca antiproducţie, recuză orice tentativă de triangulaţie, implicând o producţie parentală. Din decorul părăsit de Freud pentru un moment, preşedintele Schreber îi răspunde: „Da, da, da, da. Păsările vorbitoare sunt tinere fete şi Dumnezeu superior este Tăticul şi Dumnezeu inferior este fratele meu.” În sinea lui, boscorodeşte tinerele fete de toate păsările vorbitoare, pe tatăl său de Dumnezeul superior şi pe fratele său de Dumnezeul inferior, pe măsură ce toate aceste forme divine se înscriu, transpar în termenii prea simpli ai triunghiului oedipian. Schizofrenul dispune de un cod de înregistrare particulare, ce nu coincide cu cel social sau coincide cu el pentru a-l parodia. Freud subliniază importanţa turnurii maladiei lui Schreber – care, pentru a-l bucura pe Dumnezeu, este gata de a deveni femeie – atunci când el se reconciliază cu viitorul său de femei, se angajează în procesul de autovindecare, ce-l duce la identificarea natură-producţie. Dar, vindecat, totuşi rămâne în atitudinea sa de travesti!
Codul cu care să zâmbeşti zilnic
Codul doritor, delirant prezintă o extraordinară fluiditate. Schizofrenicul trece de la un cod la altul, neacceptând de la o zi la alta aceeaşi explicaţie, neînregistrând în acelaşi fel acelaşi eveniment, acceptând, în momentele sale de neimpunere şi neiritare, banalul cod oedipian, chiar pentru a-l injuria de toate disjuncţiile pe care acest cod ar fi trebuit să le excludă.
Subiectul şurub şi piuliţă, clientul trecutului
Pe suprafaţa de inscripţie, ceva se lasă reperat, în ordinea unui subiect ciudat, fără identitate fixă, rătăcind pe corpul fără organe, mereu alături de maşinile doritoare, receptând recompensa unei deveniri, a unui avatar, născând stări pe care le consumă şi le renaşte la fiecare stare. Libidoul este definit ca energie de producţie, s-a transformat în energie de înregistrare (Numen), o parte se transformă în energie de consumaţie (Voluptas), o energie reziduală a lui „este deci” („Deci sunt eu, este deci al meu”, Marx – „a suferi înseamnă să te bucuri de tine”). Maşina celibatară urmează maşinii paranoide şi celei miraculante, realizând o alianţă nouă între maşinile doritoare şi corpul fără organe pentru naşterea unei umanităţi noi şi a unui – iluzoriu – organism faimos. Sinteza conjunctivă de consumaţie sub forma de iluminare - „deci, asta era” – implică noţiunea de subiect-produs ca un rest, alături de maşinile doritoare. Deveniri, intensităţi, treceri, carpe diem la Pascal: „judecătorul tuturor lucrurilor şi imbecilul vierme de pământ” Există o experienţă schizofrenică a cantităţilor intensive (produse ale maşinii celibatare) în stare pură, la un grad aproape insuportabil, o mizerie şi o glorie celibatară, suspensie între viaţă şi moarte, stări de intensitate pură şi crudă, dezgolite de figura şi forma lor. Totul porneşte de la un „eu simt” – „eu simt că devin femeie”, „eu simt că devin zeu” – care nu e delirant, nici halucinator, dar care proiectează halucinaţia în afară sau va interioriza delirul. Plecând de la intensitate zero, corpul plin fără organe determină două căderi, două ridicări relative în funcţie de raportul lor complex, de atracţia şi repulsia în cauză. Opoziţia celor din urmă elemente menţionate produce o „serie de elemente intensive, pozitive, ce nu exprimă echilibrul final al unui sistem, ci numărul nelimitat de stări staţionare, metastabile prin care un subiect trece”.
Oul lui Puruşa, emoţia intensă îl crestează prematur
Corpul fără organe este un ou, traversat de axe, longitudini, latitudini, geodezii, trepte ce marchează trepte, deveniri, destinaţiile celui ce se dezvoltă aici. Şi care este ordinea? Rasele, culturile şi zeii lor. Problema ce apare aici este aceea de a şti în ce punct schizofrenia făcea istorie, halucina şi delira istoria universală, decimând rasele? Orice delir este rasial, nu şi rasist. Schizofrenul este rupt de realitate, deoarece este rupt de Oedip, pentru că el ratează ceva în Oedip sau, dimpotrivă, el este bolnav în virtutea oedipianismului, pe care nu-l poate suporta. Două alternative, două probleme, de fapt – rupt de Oedipul fără Freud sau bolnav de oedipianismul creat, „descoperit” de Freud? Nimic nu este reprezentativ, dar totul este viaţă şi este trăit, experienţă sfâşietoare, prea emoţionantă prin care schizofrenul este mai aproape de materie, de un centru intens şi viu al materiei. Artaud: „Această emoţie iese în afara punctului particular în care spiritul o caută…această emoţie care îi dă spiritului sunetul tulburător al materiei, în care orice suflet se strecoară şi trece în focul său mistuitor”. Întrebări spre inter-viul spiritului cu materia Schizofrenul – această legumă autistă, separată de real, tăiată de viaţă – este redus de psihiatru la stadiul unui corp fără organe devine mort, tocmai el care se instalase la acel punct insuportabil, unde spiritul atinge materia, trăind din această intensitate şi consumându-se. Psihanaliza reduce nevroza la o sărmană creatură ce consumă eternul lui „papa-maman” şi nimic altceva. Sinteza conjuctivă a lui „deci, asta era” şi „sunt deci eu” este redusă la eterna şi morna descoperire a lui Oedip - „este deci tatăl meu, este deci mama mea”! Sunt, de fapt, trei întrebări la care nu se poate răspunde atâta timp cât consumarea intensităţilor pure este străină figurilor familiale şi cât timp ţesătura conjunctivă a lui „este deci” este străină ţesăturii oedipiene. Subiectul descentrat şi cercul din subversiune Punctele de disjuncţie de pe corpul fără organe formează cercuri de convergenţă împrejurul maşinii dezirante, iar subiectul este produs ca un reziduu alături de maşina apendice sau piesa adiacentă maşinii, trecând prin toate stadiile cercului, de la un cerc la altul. Subiectul nu este în centru, care este ocupat de o maşină, ci se află pe margine, fără identitate fixă, mereu descentrat, concluzionat de stările prin care el trece. Forţele centrifuge se apropie mereu pentru a se îndepărta rapid…de centru, sunt oscilaţiile ce bulversează subiectul, astfel încât el nu-şi mai caută decât propriul centru şi nu mai vede cercul pe care el însuşi l-a creat. Cercurile se repetă la infinit pe corpul fără organe la fel cum apare ruinarea infinită odată cu introducerea răsturnării, a subversiunii. Se elimină înrădăcinarea temeiului, orice ordine în lume merită să fie dizolvată. În această lume, idolii sunt dărâmaţi pentru că ocupă o poziţie centrală, dar, mai ales, pentru că sunt falşi. Domnia timpului, supremaţia prezentului, negarea rădăcinilor, descompunerea tradiţiilor, deconstrucţia lumii.” Deoarece subversiunea înseamnă domnia timpului, supremaţia prezentului, negarea rădăcinilor, descompunerea tradiţiilor, deconstrucţia lumii (etc.), putem conchide că ştiinţa este subversivă, capitalismul este subversiv, Revoluţia Franceză e subversivă, Marx este subversiv, Lenin e subversiv, NSDAP e subversiv, Duchamp e subversiv, Andy Warhol e subversiv etc. .. regula subversiunii este supunerea voluntară la negaţie”2. Astfel că omul recent îşi poate găsi puncte comune cu omul-maşină sau – complex de maşini, portret cu intensităţile, treptele, inscripţii, intensităţi, emoţii sfâşietoare, realizat de cei doi autori francezi: „Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi. Cântăriţi, sunt însă prea lejeri. Evaluaţi, sunt de tot greoi. (…) Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrânzându-se de toată materialitatea lor -, s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor. Este momentul când Gregor Samsa, după o noapte agitată de vise neliniştite, se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gândac. Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?” Subiectul se etalează pe toată circumferinţa cercului din care eu a dezertat din centru. În centru este maşina dorinţei. Dar, spre deosebire de spiritul subversiv, descris de Patapievici, subiectul nu descentrează, ci este, mai degrabă, descentrat de maşinile doritoare. Lungul drum al euforiei spre alienare
Nimeni nu a făcut istorie cum a făcut-o schizofrenicul, el consumă dintr-o dată întrega istorie universală, astfel că Homo Natura devine Homo Istoria. Dorinţa, dorinţa, dorinţa Da, aceasta a pătruns şi în definiţia psihiatriei materialiste, printr-o dublă operaţie: inducerea ei în mecanism şi inducerea producţiei în dorinţă.
Trinitate reductivă
Teoria schizofreniei a fost marcată de trei concepte ce constituie o formulă trinitară: disocierea (pretinde a indica tulburarea specifică, deficitul primar), autismul (indică specifitatea efectului delirului însuşi, detaşarea de realitate şi predominanţa vieţii interioare) şi spaţiul-timp sau fiinţa pe lume ((re)descoperă omul delirant în lumea sa specifică). Toate au în comun reducerea schizofreniei la eu prin intermediul „imaginii corpului”. Eu este ca „papa-maman” cu mult timp în urmă. Acolo unde el este, apar probleme, suferinţe insumontabile, dar „de ce să vrei să-l reduci acolo de unde el a ieşit, a-l pune în aceste probleme care nu mai sunt ale sale, pentru ce să denigrezi adevărul în care el a crezut suficient de mult pentru a-i aduce omagiu dându-i un ideal scos din jobenul scamatorului?”
Dezvăţul de eu, pentru că Deleuze şi Guattari sunt „noi”
Freud nu poate ieşi din acest din punctul strâmt de vedere al eului. Cauza? Formula trinitară – oedipianismul, nevroticul şi „papa-maman-moi”. Schizofrenul ar trebui să nu mai spună eu, să renunţe la această funcţie sacră. Nici această soluţie, nici revenirea la eu nu ar schimba ceva. Imperialismul analitic al complexului lui Oedip l-a condus, probabil, pe Freud la regăsirea şi garantarea cu autoritatea sa conceptul deranjant al autismului aplicat schizofreniei. Freud nu iubeşte rezistenţa la oedipizare. Are tendinţa de a a-i trata pe schizofreni ca pe nişte animale, considerând că ei sunt apatici, narcisişti, rupţi de realitate, incompatibili de transferuri. Raportând problema schizofreniei la eum nu mai poate fi decât „gustată” o esenţă, o specificitate presupusă a schizofreniei chiar dacă, cu dragoste şi milă sau pentru a scuipa cu dezgust – o dată ca eu disociat, o altă dată ca eu decupat, o altă dată ca eu care era acolo în mod special, dar în lumea sa, care se lăsa regăsit de către un psihiatru şiret, un supraobservator, un fenomenolog. Freud menţine „privirea înapoi”
În altă ordine de idei, departe de problema schizofrenului, putem aminti comportamentul schizoid – cu sensul de retras, distant, preocupat de sine, nu în sensul medical sau freudian – al lui Jung. Acesta a fost considerat dezagreabil colegilor din mediul şcolar. Sentimentul de a fi aparte i-a creat numeroase probleme, incidente traumatice, printre care şi acuzaţia nedreaptă de plagiat de către unul dintre profesori. „A fi normal este ţelul ideal al celor neîmpliniţi” şi jocul imaginaţiei cu o piatră mare din grădină „Oare eu însumi sunt cel care stă pe piatră sau eu sunt piatra pe care stă el?”, important pentru problema proiecţiei în psihologie de mai târziu. Doreşte apoi să se specializeze în psihiatrie, o specialitate medicală cea mai puţin stimată, dar „vechea mea rană, simţământul că sunt străin şi că-i înstrăinez pe cei din jur, a început să sângereze în mine.” Analizând ceea ce se petrece, de fapt, înlăuntrul bolnavului mental, Jung, spre deosebire de ceilalţi psihiatrii precursori, este foarte atent la ceea ce spuneau pacienţii săi schizofrenici, considerând că maniile, halucinaţiile şi actele lor nu sunt simple „sminteli”, ci au o semnificaţie psihologică deosebită. Schizofrenia, în concepţia sa, putea fi înţeleasă în termenii psihanalitici ca o introversiune a libidouluim libidoul fiind retras de lumea exterioară, a realităţii, şi investit în lumea interioară, a creaţiei de mituri, a imaginaţiei şi viselor. „Schizofrenul este un visător într-o lume trează”. Am trasat aceste câteva linii pentru a ajunge la întâlnirea propriu-zisă dintre Freud şi Jung, care a constat într-o discuţie de 13 ore fără întrerupere. Jung nu accepta două dintre ipotezele de bază ale lui Freud: motivaţia umană este exclusiv sexuală şi că psihicul inconştient este absolut personal şi specific individului. În locul energiei psihice (libido la Freud) de natură exclusiv sexuală, Jung înclina spre o forţă vitală mai generală, sexualitatea reprezentând doar un posibil mod de manifestare. Ceea ce Freud a reuşit să realizeze şi să menţină prin oedipizare, făcând generaţii la rând să crească în această concepţie, încercase şi cu Jung, refuzându-i rezistenţa: „Nu te îndepărta aşa de mult de mine când îmi eşti, de fapt, atât de aproape, căci, dacă faci asta, s-ar putea să fim, într-o zi, contrapuşi unul altuia” şi „am tendinţa să-mi tratez colegii care manifestă rezistenţă exact la fel cum i-am trata noi pe pacienţii aflaţi în aceeaşi situaţie”. În 1909, Freud şi Jung au stat şapte săptămâni, zi de zi, şi şi-au povestit visele. Două au fost esenţiale pentru sensul priteniei dintre ei. Primul a fost al lui Freud, iar Jung a încercat să-l analizeze folosind unele asociaţii ale lui Freud. Atunci când Jung a încercat să obţină mai mult, Freud l-a privit bănuitor şi i-a spus: „Nu pot să-mi risc autoritatea”, neştiind că, în acea clipă, şi-a pierdut-o complet. „Fraza aceasta mi s-a întipărit în memorie, iar sfârşitul relaţiei noastre se profila deja într-însa. Freud îşi punea autoritatea personală mai presus de adevăr.”
Daca nu ar fi fost craniile? Cel de-al doilea vis a fost al lui Jung. Acesta visase că se afla la etajul unei case vechi, luminate, cu tablouri şi mobilă frumoasă, a dorit apoi să cunoască şi cum arăta parterul şi a coborât să-l vadă. Totul era acolo mult mai vechi, mobile medievale şi parţial în beznă. Pe podea, zăreşte un belciug, de care trage şi descoperă scări ce duceau în adâncuri. În tărână erau răspândite oase şi cioburi de lut, rămăşiţe ale unei culturi primitive, printre care, două cranii umane, pe jumătate distruse. Freud a pus accentul pe aflarea identităţii craniilor, ca o aluzie la posibila dorinţă a lui Jung de a ucide proprietarii. Pentru Jung, casa era imaginea sufletului cu numeroasele încăperi: cea de la etaj – personalitatea sa conştientă, parterul – primul nivel al inconştientului (personal) şi nivelul profund – inconştientul colectiv, cu lumea omului primitiv din sine însuşi. Craniile nu aveau nici o legătură explicativă cu uciderea cuiva, aparţinând strămoşilor noştri umani, care au avut contribuţia lor la modelarea moşternirii psihice comune tuturor. Deosebirea fundamentală dintre cei doi este aceea a privirii – în timp ce Freud priveşte înapoi, interes reductiv, spre cauze, Jung priveşte înainte, interes adaptativ, spre scopuri.3
Dacă uliul, transformat în vultur, îşi uita întâmplător coada? „O amintire din copilăria lui Leonardo da Vinci” constituie un exerciţiu de analiză - o pasăre se lasă în zbor deasupra capului copilului aflat în legăn şi îl loveşte între buze cu coada. Pasărea aceasta era numită de Leonardo da Vinci, în caietele sale, „nibio”, care înseamnă uliu. Freud, pentru a stabili legătura între fantasma lui da Vinci şi mitologia egipteană, transformă uliul în vultur, hieroglifa fiind corespunzătoare cuvântului egiptean „mamă”. După ce analizează câteva picturi şi notează câteva aspecte - unele defecte ale trupului feminin, sânul cu un singur canal pentru lapte, desfăşurarea actului sexual în picioare reprezentând marea refulare sexuală – în capitolul al III-lea, Freud recurge la instrumentele sale şi inventariază simbolurile. Interesul pentru zborul păsărilor să fie semnul unei prevestiri? Fals! Este dorinţa de performanţe sexuale, dorinţă infantilă, timpurie. Analiza începe: coada - simbolul organului genital masculin. Astfel, coada introdusă în gura copilului corespunde reprezentării unui fellatio, act sexual; o simplă fantasmă cu caracter pasiv, care, în contextul iubirii, îşi pierde contextul scandalos! Deşi legătura pe care a vrut Freud să o constituie între vultur şi mitologia egiptează, ceva vine totuşi să-l contrazică – descifrarea hieroglifelor de către François Champollion, care atestă faptul că existau doar vulturi femele, nu şi masculi. În capitolul al II-lea, apare afirmaţia că mama, de la care suge copilul, devine un penis, coada fiind organul masculului în erecţie. Coada mai reperezintă şi intenţia copilului – „mi-am îndreptat curiozitatea afectuoasă asupra mamei, am înzestrat-o cu un organ genital, ca al meu”.
Trecerea de la una la alta
Schizofrenul apare personificat când procesele psihiatrice, supraobservatoare, fenomenologice sunt oprite sau când cineva nu face din ele un scop sau când nu se joacă cu ele în vid la infinit. Schizofrenia este procesul producţiei dorinţei şi a maşinilor doritoare, înainte de a fi artificializată afecţiunea schizofrenului, personificată în autism. Trecerea de la una la cealaltă este inevitabilă? Dacă dorinţa produce, ea produce realul. Dorinţa este producător şi nu poate fi decât în realitate şi de realitate; ea reprezintă un ansamblu de sinteze pasive ce fabrică obiectele parţiale, fluxurile, corpuri şi funcţionează ca unităţi de producţie, de unde decurge şi realul, rezultatul sintezelor pasive ale dorinţei ca o autoproducţie a inconştientului. La Freud, dorinţei îi lipseşte obiectul real. Atunci, realitatea însăşi ar fi într-o „esenţă de lipsă” ce ar produce obiectul fanrasmat. Prin urmare, nu! Dorinţa nu duce lipsă de obiectul ei, mai curând, subiectul lipseşte dorinţei sau dorinţa care e lipsită de subiectul fix (sic!). Dorinţa este maşină, iar obiectul ei este o maşină conectată astfel încât produsul este prelevat lui a produce şi ceea ce se detaşează de la producere la produs este restul subiectului nomad şi vagabond. Nu dorinţa se sprijină pe nevoi, ci nevoile rezultă din dorinţă; ele sunt contraproduse în realul pe care dorinţa îl produce, lipsa fiind un contraefect al dorinţei. Lumea fantasmelor este lumea pe care nu am reuşit să o cucerim, a trecutului, nu a viitorului. A merge înainte agăţaţi de trecut presupune a se târî cu lanţurile ocnaşului la picioare, spunea Henry Miller.
Săracul, bogatul şi dorinţa, triunghiul cu pseudopuncte comune
Săracii ştiu că dorinţa are nevoie de puţine lucruri, nu de acelea care le sunt lăsate, ci de cele de care sunt perpetuu deposedaţi. Practica vidului aparţine clasei dominante, economiei de piaţă şi constă în a induce lipsa în abundenţa producţiei, a bascula orice dorinţă în marea teamă a lipsei şi a trece producţia dorinţei în fantasmă.
Libidoul expresiv sau contralovitură, o fantasmă
Maşinile doritoare nu sunt onirice, fantasmatice, ce s-ar distinge de maşinile tehnice şi de cele sociale şi le-ar dubla. Fantasma nu e individuală, ci de grup, care este de două feluri, putând fi înţeleasă în două moduri, sensuri – ori după maşinile doritoare, ori după cele sociale, ce sunt raportate forţelor elementare ale dorinţei ce le formează. În cadrul fantasmei de grup se întâmplă ca libidoul să izbească în câmpul social existent în formele sale cele mai expresive sau, dimpotrivă, să purceadă la o contralovitură care branşează, în câmpul social existent, dorinţa revoluţionară.
Să codăm. Dar decodajul?
Una dintre problemele dintotdeauna a psihanalizei a fost de a coda fluxurile dorinţei, de a le înscrie, de a le înregistra, grija de a le canaliza, de a le regla. „Nu te îndepărta aşa de mult de mine când îmi eşti, de fapt, atât de aproape”. Când maşina teritorială primitivă n-a mai fost de ajuns, maşina despotică a instaurat un fel de supercodaj, dar maşina capitalistă, cea care s-a edificat pe ruinele mai mult sau mai puţin îndepărtate ale unui stat despotic s-a găsit într-o situaţie insolită: decodajul şi deteritorializarea fluxurilor. Această problemă nu a fost tratată de capitalism din afară, deoarece el îşi afla materia şi condiţia şi le impune cu toată violenţa. Capitalismul se naşte din întâlnirea a două fluxuri: fluxul decodat al producţiei, sub forma de capital-ban şi fluxul decodat al muncii, sub forma de „muncitor liber”. Maşina capitalistă este incapabilă să furnizeze un cod care să acopere ansamblul codului social.
Să revenim, asta ne dorim în fiecare zi.
Pe drumul cui? Întrebarea celor doi autori francezi: este corect a spune că schizofrenia este produsul maşinii capitaliste, aşa cum erau mania depresivă şi paranoia produse lae maşinii despotice, cum isteria era produsul maşinii teritoriale? Răspunsul afirmativ decurge din enunţul – capitalismul tinde din toate puterile să producă schizofrenicului ca subiect al fluxurilor decodate pe corpul fără organe, mai capitalist decât capitalismul, mai proletar decât proletariatul. Capitalismul, în procesul său de producţie, produce o formidabilă încărcătură schizofrenică pe care apasă cu toată greutatea presiunii sale. Capitalismul instaurează sau restaurează tot felul de teritorialităţi reziduale şi factice, imaginare sau simbolice pe care încearcă să le recodeze, să tamponeze persoanele derivate din cantităţi abstracte. Totul retrece, revine, statul, patriile, familiile – toate acestea reprezintă tot ceea ce face din capitalism, în ideologia sa, o „pictură hilară” a tot ce a fost crezut. Nu spus marginii, dar şi totalei acceptări a fixaţiei în idee Schizofrenul se ţine la limita capitalismului. Aici, el este tendinţa developată, supraprodusul, proletarul şi îngerul exterminator. El arde toate codurile şi poartă fluxurile decodate ale dorinţei Deşi favorabil cauzalităţii oedipiene sau preoedipiene, Bruno Bettelheim recunoaşte că aceasta nu poate interveni decât ca răspuns la unele aspecte autonome ale productivităţii/inactivităţii copilului chiar cu riscul de a determina apoi la el o stază improductivă, o atitudine de retragere absolută. Demetaforizarea unei maşini fără metaforă, dar cu modele Maşina doritoare nu este o metaforă, ea prezintă trei modele. Primul – trimite la sinteza conectivă, mobilizând libidoul ca energie de prelevare; a doua, sinteza disjunctivă, mobilizând Numenul ca energie de detaşare; al treilea – ca sinteză conectivă, voluptas, ca energie reziduală. Sunt piese în maşinile doritoare ce trimit la un proces şi la raportul de producţie ireductibile în raport cu ceea ce se lasă înregistrat în figura lui Oedip. Despărţirea de Freud, ruptură în transfer Ruptura freudiană are un punct de plecare modest şi practic – Jung remarca faptul că psihanalistul în transfer apare adesea ca un diavol, zeu, vrăjitor, de aici, jocul de copii. Copilul nu se joacă doar de-a mama şi de-a tata, de-a vrăjitorul, cu trenuleţe şi maşinuţe. Trenuleţul nu e obligatoriu nici mama, nici tata. Problema nu se raportează la caracterul sexual al maşinilor doritoare, ci la cel familial al acestei sexualităţi. Comun la Freud şi la Jung este credinţa că libidoul nu poate să lovească fără mediere câmpul social sau metafizic. Despărţirea de Freud şi Jung în reprezentarea parentală „Nu e totuşi aşa” spun Deleuze şi Guattari. Considerând un copil care se joacă, explorează camerele casei şi-şi foloseşte trupul servindu-se de un picior ca de o vâslă, este evident că prezenţa părinţilor este constantă şi copilul nu are nimic fără ei. Problema e de a şti dacă tot ceea ce el atinge, manipulează este trăit ca o reprezentare a părinţilor. E imposibil să spunem că totuşi copiulul trăieşte printre obiecte parţiale şi că el însuşeşte persoane parentale în fragmente – sânul prelevat de pe corpul mamei, nu este riguros pentru că el există ca piesă a unei maşini doritoare. Copilul trăieşte în familie fără încetare, dar în mod imediat şi o experienţă nonfamilială, ce îi scapă psihanalizei. Este vorba de a şti care este rolul şi funcţiile părinţilor în producţia doritoare, în loc de a arunca tot jocul maşinilor doritoare în cadrul restrâns al lui Oedip. Copilul, de la cea mai fragedă vârstă are o întreagă viaţă doritoare, un întreg ansamblu de relaţii nonfamiliale cu obiectele, maşinile dorinţei ce nu se raportează la părinţi din punct de vedere al al producţiei imediate, dar care le sunt raportate în condiţiile particulare ale acestei înregistrări, chiar dacă ele reacţionează asupra procesului ca feed-back. Încadrând viaţa copilului în Oedip, facând din relaţiile familiale universala meditaţie a copilăriei, apare condamnarea la a nu recunoaşte producţia de inconştientul, el însuşi, şi mecanismele colective ce merg în miezul inconştientului, în special. Orfan de cogito, ergo vizuina „micului secret murdar” Inconştientul este orfelin şi se produce într-o identificare a naturii şi a omului. Autoproducţia inconştientului survine atunci când subiectul lui cogito se descoperă fără părinţi. Reticenţa lui Lawrence vizavi de psihanaliză nu rezulta din spaima în faţa descoperirii sexualităţii, ci a faptului că avea impresia că aceasta tinde să închidă sexualitatea într-o cutie bizară cu ornamente burgheze, într-un gen de triunghi artificial destul de dezgustător, ce sufoca întreaga producţie a dorinţei pentru a redace în mod nou „micul secret murdar”, familial, teatrul intim în locul fantasticei viziuni Natură şi Producţie. El credea că sexualitatea avea mai multă potenţialitate şi psihanaliza, într-un „probabil”, va ajunge la dezinfectarea micului secret murdar, dar „nu era mai bine pentru asta micul şi murdarul secret al Oedip-tiranului modern?” Nu mă inovaţi cu nimic! – şopteşte deasupra domeniului În măsura în care psihanaliza îmbracă nebunia într-un complex parental şi regăseşte mărturisirea de culpabilitate în figurile de autopedepsire, nu inovează nimic, dar finisează un început al psihiatriei: montajul unui discurs familial şi moralizat al patologiei mentale, legarea nebuniei de dialectica jumătate reală, jumătate imaginară a Familiei. În loc să participe la acţiunea de eliberare efectivă, psihanaliza ia partea operei de represiune burgheză celei mai generale, aceea care a constat în a menţine mentalitatea europeană sub jugul lui „papa-maman” şi a nu mai termina cu această problemă.
Capitolul II – Psihanaliza şi familialismul: familia normală sănătoasă Oedip locuieşte într-o …dogmă centrală
Oedip restrâns este figura centrală a triunghiului „papa-maman-moi”, constelaţia familială în persoană, dar, atunci când psihanaliza face din asta dogma sa, ea nu ignoră existenţa relaţiilor zise preoedipiene la copil, exoedipiene la psihotic, paraoedipiene la alte persoane. Funcţia lui Oedip ca dogmă sau „complex nuclear” este inseparabilă de un forcing prin care teoreticianul psihanalist se ridică la concepţia unui Oedip generalizat. Pe de o parte, el ţine cont pentru fiecare subiect de sexul acestuia, de o serie intensivă de pulsiuni, afecte, relaţii ce unesc forma naturală şi pozitivă a complexului cu forma sa inversă sau negativă. Oedip de serie, aşa cum îl prezintă Freud îl prezintă în „Eul şi Asta” (le Moi et le Ça) şi care permite alăturarea fazelor preoedipiene complexului negativ. Pe de altă parte, el ţine cont de coexistenţa în extensie a subiectelor ele înseşi şi de interacţiunilor multiple, Oedip de grup care reuneşte colaterali, descendenţi şi ascendenţi. Rezistenţa vizibilă a schizofrenului la oedipianizare la absenţa evidentă a legăturii oedipiene poate fi pierdută într-o constelaţie ancestrală sau ce poate fi estimată ca o acumulare a trei generaţii ce dau un psihotic sau ce poate fi descoperită ca un mecanism de intervenţie şi mai direct al strămoşilor în psihoză, formându-se astfel Oedipi şi Oedipi la pătrat: nevroza este mamă-tată, dar şi psihoză. Opunerea imaginarului simbolicului permite degajarea unei structuri oedipiene ca sistem de locuri şi funcţii ce nu se confundă cu figura variabilă a celor ce vin să le ocupe în formaţia socială sau patologică: Oedip de structură (3+1), ce nu se confundă cu un triunghi, dar operează toate triunghiulaţiile posibile, distingând într-un domeniu determinat – dorinţa, obiectul ei şi legea. Enunţă, dublează! Dacă se ia în discuţie problema oedipianizării doar în perioada psihanalistă, „nu o putem face fără regrete şi fără deturnări”. Lablanche şi Pontalis remarcau că Freud descoperea complexul lui Oedip în 1897, în „Autoanaliza” sa, dar oferă o primă formulă generalizată abia în 1923, în „Eul şi asta”, şi că, între aceşti ani, Oedip duce o existenţă mai mult decât marginală, cantonat, de exemplu, într-un capitol separat asupra alegerii obiectului la pubertate. În „Autoanaliza” sa, el descoperă ceva despre care îşi spune: „Tiens! Asta înseamnă cu Oedip!” şi acest ceva el îl consideră ca o variantă de roman familial. Apoi, el face din acesta o simplă dependenţă de Oedip, nevrotizând totul în inconştient şi, în acelaşi timp, în care el oedipianizează, reînchide triunghiul familial în întreg inconştientul. Abia în 1911, Freud îşi punea întrebarea cea mai redutabilă: cum să îndrăzneşti să reduci un delir atât de bogat, atât de diferenţiat, atât de „divin” la tema paternală? Tatăl revine în tot, apoi se scuză În numeroase rânduri, textul lui Freud arată cât de multe dificultăţi are. Prima ar fi aceea a desemnării cauzei, chiar şi ocazionale, a maladiei unui „puzeu de libido homosexual” în persoana doctorului Flechsing. Dacă înlocuim doctorul cu tatăl şi însărcinăm tatăl să explice Dumnezeul delirului, devine greu de urmărit această ascensiune, luându-ne drepturi ce nu se pot justifica decât prin avantajele lor din punct de vedere al înţelegerii delirului. Freud enunţă scrupule, apoi le înlătură şi le mătură într-un răspuns sigur şi acest răspuns este dublu: „Nu este vina mea că psihanaliza e martora unei mari monotonii şi regăseşte tatăl pretutindeni – în Flechsing, în Dumnezeu, în soare. Este vina sexualităţii şi a simbolismului ei obstinent.” Uimitor nu este însă faptul că tatăl revine în delirurile actuale, deoarece el este prezent în miturile antice şi religioase şi Freud le invocă pentru a opera sudura sexualităţii şi a complexului familial în cadrul argumentului sexual şi adecvarea puterii producătoare a inconştientului cu forţelor edificatoare de mituri şi religii, ca argument mitologic. Aici, Freud îl mai salută în treacăt pe Jung! Freud ţinea la ateismul său, refuzând teza restaurării religiozităţii difuze a lui Jung, dar în jurul său se vorbea respectuos, era lăsat din ce în ce mai mult să vorbească bătrânul cu riscul de a pregăti în spatele său reconcilierea psihanalizei şi a Bisericii, într-un moment în care psihanaliza pregătea proprii psihanalişti, şi când putea fi scris în istoria mişcării: „cu ce suntem noi mai pioşi?”. Tatăl lipseşte, iubit cu pasiune În „Un copil bătut”, o altă lucrare a lui Freud, Oedip e deja desemnat ca un complex nuclear. Niciodată tema parentală nu a fost mai puţin vizibilă, dar nicicând afirmată cu atâta pasiune şi rezoluţie. Imperialismul lui Oedip este fondat aici pe o absenţă. Oedip, în „rezoluţia” sa, diferă la băiat şi la fată, de la castrare şi la raportul ei cu Oedip. Castarea presupune un falus ce prelevează şi transcende exclusiva distribuţie ce se prezintă la fete ca dorinţă a penisului şi la băieţi ca teamă de a-l pierde, refuzul atitudinii pasive. Lucrul comun, marele Falus, Lipsa, cu două feţe nesuprapuse este pur mitic, el este ca Unul al teologiei nagative, el introduce lipsa în dorinţă şi emană seriile exclusive cărora le fixează un scop, o origine, un drum resemnat. Inconştientul refuză castrarea, nu mai puţin decât Oedip, cum el ignoră părinţii, zeii, legea, lipsa. Avea Oedip voce… interioară? Vîgoţki considera că tot ceea ce noi gândim are natură dialogală, gând adresat cuiva, unui interlocutor necunoscut şi aşteptăm răspunsul în noi, de aici şi varietatea limbilor, oamenii au vorbit între ei şi cu interlocutorii săi, dând naştere la mai multe forme. Bahtin spunea că, prin neprimirea răspunsului, se naşte un dialog frustrat. Primul răspuns este vocea mamei, vorbind copilului despre sine, e singura persoană care nu vorbeşte doar despre ea, ci despre copil, îi spune cum arată, ce trebuie să facă, ce face. Când mama nu mai e în preajmă, apare aspectul verbal al acelor idei auzite în copilărie. Vocea interiorizată şi conştiinţa sunt cele două instanţe, unul care ştie, altul care caută prin raţionamente transferul în gesturi, cuvinte. Omul conturează mai multe persoane-fragmente de personalitate ce se manifestă diferit. Oedip răspunde unei întrebări a Sfinxului şi spune „omul” tocmai pentru că el se întrebase la rându-i, în tăcerea gândului. Să-l reducem la triunghiul strâmt al lui Freud, fără voce interioară, înseamnă că ar trebui să sărim acest pasaj din tragedia lui Sofocle. În cel de-al treilea tip de şedinţă prezentată de Andre Green, orice interpretare furnizată de pacient poate fi luată ca o deja semnificare în aşteptarea semnificaţiei sale. Interpretarea este retrospectivă, ca semnificaţie percepută, „deci asta e ceea ce vroiaţi să spuneţi”. Tiens! Ceea ce e grav este că Freud nu aduce în discuţie procesele curei. Fără îndoială, este mult prea târziu pentru el, dar el le interpretează ca obstacole ale vindecării şi nu ca insuficienţe ale curei, ca efecte, contraefecte ale procedeului său. Poate fi prevenit bolnavul asupra conflictelor ulterioare? Freud îşi scrie testamentul. El moare şi ştie. El ştie ceva ce nu merge în psihanaliză – cura tinde să fie din ce în ce mai interminabilă. Triunghiul oedipian se formează în uzajul parental şi se reproduce în uzajul conjugal. Cele trei mari nevroze, spuse familiale, par a corespunde slăbiciunilor oedipiene ale funcţiei diferenţiate, sintezeu disjunctive: fobicul nu poate şti dacă e părinte sau copil; obsedatul – dacă e mort sau viu; istericul – dacă e bărbat sau femeie. Triangulaţia familială reprezintă minimum de condiţii în care un “eu” primeşte coordonatele ce îl diferenţiază, în acelaşi timp, şi de generaţie, şi de sex, şi de stare şi triangulaţia religioasă confirmă acest rezultat, în alt mod – în Trinitate, ştergerea imaginii feminine în favoarea unui simbol falic arată cum triunghiul se deplasează spre propria cauză, încercând să şi-o integreze. Schizoanaliza împotriva cărui Oedip? Schizoanaliza nu se ascunde în a fi o analiză politică, socială sau militantă şi nu pt că ea ar generaliza Oedipul în cultură în condiţii ridicole ce se păstrează şi în prezent, ci ea îşi propune să arate existenţa unei investiţii libidinale inconştiente a producţiei sociale isterice spre deosebire de investiţiile conştiente cu care coexistă. Schizoanaliza îşi propune să demoleze, să conteste inconştientul expresiv oedipian, mereu artificial, represiv şi reprimat, mediatizat de familie, toate acestea în favoarea inconştientului productiv imediat.
La începutul unui caricaturi Familia este un stimulus de o oarecare valoare, un simplu inductor, nicidecum organizator sau dezorganizator. Despre ruşinea psihanalizei în istorie şi în politică, procedeul este bine cunoscut: este pus faţă în faţă Marele Om şi Mulţimea şi se pretinde a se face istorie cu aceste două entităţi, cu aceste două caricaturi – marele Crustaceu şi mulţimea Nevertebrată. Oedip e pus la început. Ecuaţia nesalvată a marelui om Pe de-o parte, marele om este definit oedipian: deci, el a omorât tatăl, această crimă care nu se mai termină or pentru a-l neantiza şi a se identifica cu mama, or pentru a-l interioriza, a se pune în locul său, or a se reconcilia şi, în detaliu, atâtea variante a tot atâtor soluţii nevrotice, psihotice, perverse sau „normale”, sublimatoare. Oricum, marele om este deja mare, pentru că, în rău sau în bine, el a găsit o soluţie originală conflictului oedipian. Hitler îşi aneantiza tatăl şi dezlănţuia în el forţele mamei rele, Luther interioriza tatăl şi stabilea un compromis cu supraeul. Ecuaţia de gradul II Pe de altă parte, mulţimea era definită, de asemenea, oedipiană, prin imagini parentale de gradul II, colective. Luther şi creştinii secolului al XVI-lea, Hitler şi poporul german, în corespondenţă, ce nu implică în mod necesar identitatea (Hitler joacă rolul tatălui prin transfuzie homosexuală şi prin raport cu mulţimea feminină, Luther joacă rolul femeii în raport cu Dumnezeul creştinilor). Nietzsche - plictisit şi fără paleolitic Totul este Oedip. Oedip în el însuşi, care e o aplicaţie în sensul strict al cuvântului. Scopul schizoanalizei este de a analiza natura specifică a investiţiilor libidinare, a economiei, politicii şi de aici de a arăta cum dorinţa poate fi determinată să dorească propria sa represiune în subiectul ce-l doreşte (de unde rolul pulsaţiei morţii în branşarea dorinţei şi a socialului). Inepuizabil şi mereu actual, gafistul Oedip. Se spune că părinţii mor „de-a lungul a mii de ani” (tien, tien) şi că interiorizarea, corespunzând imaginii parentale, avea loc pe perioada paleoliticului până la începutul neoliticului „aproximativ 8000 de ani”. Se face istorie şi nu se face, dar în ceea ce priveşte moartea tatălui, ştirea nu merge prea repede. Şi de ce a fost amestecat Nietzsche în toată treaba asta, căci nu el este acela rumegă moartea tatălui şi care să-şi petreacă tot paleoliticul său s-o interiorizeze. Dimpotrivă, Nietzsche este profund plictisit de toate aceste poveşti cu moartea tatălui, moartea lui Dumnezeu şi vrea să pună punct discursurilor interminabile pe această temă, discursuri ce erau la modă în timpul său hegelian. Copilul fuge din „Îngroparea sardelei”, se strecoară preotul în „Miercurea cenuşie”! Inconştientul este negru, are ororile sale, se spune, dar ele nu sunt antropomorfice, nu „somnul raţiunii naşte monştrii”, ci, mai curând, raţionalitatea vigilentă şi insomniacă, dar, totodată, psihanaliza inventează un ultim preot; analiza oedipiană impune tuturor sintezelor inconştientului un uzaj transcendental ce le asigură conversiunea. Problema practică a schizoanalizei este reinversiunea contrarie: a reda sintezelor inconştientului folosinţa lor imanentă. Papa-maman, fiecare eu şi fiecare tu, naşteri contagioase Ne-am săturat să ne smiorcăim cu Oedip acesta ori că analiza se opreşte sau chiar şi un joc electric, dar să se termine cu acest „papa-maman”, deşi, desigur, „Hamlet trăieşte în noi” şi Oedip, la fel şi tot ceea ce mai doriţi, dar voi faceţi să vă crească picioare şi braţe uterine, buze uterine, mustăţi uterine; retrăind morţile reminiscente, eul vostru devine un fel de teoremă ce demonstrează constant vanitatea vieţii …V-aţi născut Hamlet? Nu cumva, mai curând, l-aţi făcut pe Hamlet să se nască în dumneavoastră? Dacă dorinţa este refulată, nu este din cauză că e dorinţă de mamă şi de moartea tatălui, dimpotrivă, ea nu devine asta decât pentru că este refulată şi nu-şi ia această mască decât sub refularea ce o modelează. În resemnarea finală a freudismului, Reich a denunţat teama de viaţă, o resurgenţă a idealului ascetic în amestec de cultură a unei conştiinţe grele. Mai curând a plecat în căutarea Orgonului, elementul vital şi cosmic al dorinţei decât să se continuie a fi psihanalist în aceste condiţii. Nimeni nu a arătat asta Reich-ului, pe câtă vreme Freud a obţinut marea iertare (grand perdon). Noi, Oedip, ne distingem simplu În 1924, Freud propunea un criteriu de distincţie simplă între nevroză şi psihoză. În nevroză, eul este obedient exigenţelor realităţii, cu riscul de a refula pulsaţiilor lui asta, în timp ce în psihoză – eul este sub dominaţia lui asta chiar de a o rupe cu realitatea. Care este rolul lui Oedip în această convergenţă?dacă temele familiale irump adesea în conştiinţa psihotică, aceasta ar fi uimitor, întrucât, conform unei remarci a lui Lacan, Oedip a fost „descoperit” în nevroză unde el este abilitat de a fi „latent”, mai curând decât în psihoză, unde el ar fi dimpotrivă, „patent”. Nu mai e de ajuns simpla distincţia a celor două grupări, ce permitea definirea nevrozei ca pe o tulburare intraoedipiană şi psihoza, ca pe o fugă extraoedipiană. Ceea ce îi interesează pe Deleuze şi Guattari şi ceea ce pare a nu-i fi trezit suficient interes lui Freud este posibilitatea de a discerne direct cine face problema, unde este limita rezonanţei. Oedip este strict nehotărât. Nu există diferenţe de natură între cele două grupări, deoarece producţia doritoare este cauza ultimă a subversiunilor psihotice, ce îl macină pe Oedip sau îl scufundă şi a rezonanţelor nevrotice care o constituie. Psihoza nu poate explica nevroza oedipiană, ci, mai curând, nevroza este aceea ce-l explică pe Oedip. Litera prin Oedip Oedipianizarea este unul dintre factorii cei mai importanţi în reducţia literaturii la un obiect de consum conform unei ordini stabilite, incapabilă de a face rău cuiva. E vorba de forma oedipiană căreia i se încearcă aservirea operei înseşi pentru a face această activitate minoră expresivă ce secretă din ideologia conform codurilor sociale dominante. Opera de artă este abilitată a se înscrie între cei doi poli ai lui Oedip: problemă şi soluţie, nevroză şi sublimare, dorinţă şi adevăr. Schizofrenia este, în acelaşi timp, „zidul şi treptele din această gaură: cum poate fi traversat acest zid, căci nu foloseşte la nimic a ciocăni cu putere, trebuie minat acest zid şi traversat cu foreza, lent şi cu răbdarea bunului meu simţ. (Van Gogh)
Capitolul III – Sălbatici, barbari, civilizaţi
Ideile lui Platon se întorc în peşteră să croşeteze oamenii
Dacă universalul este la sfârşit, corpurile fără organe se produc doritoare, în condiţiile determinate de către capitalism, aparent învingător, cum poate fi găsită îndeajunsă inocenţă pentru a face istoria universală? H. R. Patapievici afirma că revelaţia lumii noastre constă în pierderea lucrurilor date (aproape nimic nu ne mai precedă pentru a ne întemeia inocenţa). Ordinea pe care am pierdut-o era „naturală”, avea timp „să crească împreună cu noi”. Trebuie să credem că Oedipul universal bântuie toate societăţile, dar exact cum capitalismul le bântuie, altfel spus, cum coşmarul sau presentimentul angoasat de ceea ce va fi decodajul fluxului şi dezinvestirea colectivă a organelor, viitorul abstract – al fluxurilor dorinţei, şi viitorul privat – al organelor? După înălţimea lui eu, lăţimea etichetelor Noţiunea de teritorialitate este ambiguă doar aparent – înţeleasă ca principiu de rezidenţă sau de repartiţie geografică - şi evident este că maşina societăţii primitive nu este teritorială. Eu, eu, eu „sunt o natură puternică, o natură iritată şi agresivă”, adică cele două caracteristici ale vânătorului, marele paranoiac al pădurilor şi tufişurilor. Esenţialul nu este că semnele se schimbă urmărind sexele şi generaţiile, dar că se trece de la intensiv la extensiv, altfel spus, de la un ordin de semne ambigue la un regim de semne schimbătoare, dar determinate, asta însemnând că fiul nu este, din punct de vedere somatic, fratele şi geamănul mamei sale, din această cauză nu se poate căsători cu ea, cel care ar trebui să se căsătorească cu mama este unchiul uterin. De aici rezultă că incestul cu sora nu este un substitut al incestului cu mama. Cine urmează cu replica reproşului? Sufleurul?! Nu e Hamlet cel care este o extensie a lui Oedip, un Oedip, un Oedip de grad secund, ci, dimpotrivă, un Hamlet ngativ sau inversat este de gradul I în raport cu Oedip. Subiectul nu-i reproşează unchiului de a fi făcut ceea ce dorea el să facă, îi reproşează de a nu fi făcut ceea ce el, fiul, nu putea să facă. Prin urmare, incestul cu sora şi cel cu mama sunt lucruri diferite. Prima aparţine categoriilor conective de alianţă, iar mama, categoriilor conjunctive de filiaţie. Dacă una este interzisă este în măsura codajului teritorial, care impune ca alianţa să nu se confunde cu filiaţia, iar cealaltă, ca descendenţa în filiaţie să nu se suprapună pe ascendenţă. Incestul despotului este dublu – el începe prin a se căsători cu sora, dar el face această căsătorie endogamică în afara tribului, el fiind în afara tribului sau la limitele teritoriului. Incestul cu mama are aici alt sens, este vorba de mama tribului. Mariajul cu mama este reîntoarcerea la trib; el exprimă saltul temporal cu maşina primitivă; el constituie noua alianţă ce rezultă de aici, operând o acumulare generalizată de stoc filiativ. Nietzsche spunea că despoţii – „nu la ei conştiinţa încărcată”, ceea ce explică şi teza personajului Tomas din romanul lui Kundera, care susţinea că Oedip şi-a conştientizat vinovăţia şi s-a orbit, prin urmare, conştiinţa încărcată, interioritatea, în timp ce comuniştii, semnând trimiterea la moarte a oamenilor nevinovaţi, nu au conştiinţa vinovăţiei, mint cu nonşalanţă cu „n-am ştiut”. Scrieţi incestuos pe timbrul cu numele şters Incestul este o pură, simplă limită, cu condiţia de a evita două false credinţe, concernând limita: una care face din limită o matriţă/origine, ca şi cum interzisul a dovedit că lucrul era mai întâi dorit ca atare; alta care face din limită o funcţie structurală ca şi cum un raport presupus, fundamental, între dorinţă şi lege, s-ar exersa în transgresiune. Legea nu dovedeşte nimic asupra unei realităţi originale a legii, pentru că ea desfigurează esenţial doritul şi transgresiunea nu dovedeşte nimic unei realităţi funcţionale a legii, pentru că, departe de a fi un derizoriu al legii, ea este derizorie în raport cu ceea ce legea interzice cu adevărat. Dar ce vrea să spună asta, că incestul este imposibil? Că nu e posibil să te culci cu sora/mama şi cum să renunţi la vechiul argument – „trebuie să fie posibil pentru că este interzis”? Nu aici este problema. Posibilitatea incestului ar impune şi persoane, şi nume, fiu, soră, mamă, frate, tată. Or, în actul incestului, noi putem dispune de persoane, dar ele îşi pierd numele. Mamele, surorile noastre ni se topesc în braţe, numele lor alunecă pe persoanele lor ca un timbru prea umezit. Niciodată nu poseda în acelaşi timp persoana şi numele! Familiile sălbatice formează un praxis, o politică, o alianţă de strategii; ele sunt formal elementele matrice ale reproducţiei sociale; ele n-au nimic în comun cu microcosmosul expresiv; tatăl, mama, sora funcţionează aici ca altceva decât tată, mamă, soră, plus că alianţa face raporturile între familiile coextensive câmpului social, de unde se iau în considerare cazurile patologice şi procesele vindecării în societăţile primitive, ni se pare insuficient de a le compara cu procesele psihanalitice, raportându-le la la criterii ce sunt împrumutate din acestea. Eschimosule, eşti Oedip? Nu înseamnă că limita universală oedipiană este „ocupată” strategic în toate formaţiunile sociale, de unde şi remarca lui Kardiner – un hindus, un eschimos pot visa la Oedip fără a fi asociaţi complexului fără să aibă complexe. Oedip depinde de o investiţie socială prealabilă, capabilă de a se mula pe determinările de familie. Tatăl visează la Oedip, nu copilul Un asemenea principiu este valabil, mai degrabă, la adult decât la copil. Tocmai în mintea tatălui începe Oedip şi nu este un început absolut: el nu se formează decât plecând de la investiţiile pe care tatăl le efectuează în câmpul social istoric şi dacă fiul îl moşteneşte, asta nu e în virtutea unei eredităţi familiale, ci a unui raport mult mai complex ce depinde de comunicarea inconştientelor. Generozitatea pshihanalizei. Cine mai rămâne să o interpreteze? Raportul etnologie-psihanaliză – în raportul paralel şi nesigur, cele două se privesc cu perplexitate, opunând două sectoare ireductibile simbolismului. Un sector social de simboluri şi unul sexual: psihanalistul are deseori pretenţia de a explica etnologului ceea ce simbolul vrea să spună: asta vrea să spună falus, castrare, Oedip, dar etnologul se întreabă sincer – la ce îi pot servi interpretările psihanalitice? Cum am putea „să ne plătim” suferinţa? Ar trebui invocat un OCHI, căruia îi face plăcere (nimic de-a face cu răzbunarea); ceea ce Nietzsche numeşte „ochiul evaluator” sau „ochiul zeilor amatori de spectacole crude cu pedeapsa atât de multe înfăţişări de sărbătoare!” De ce nu îl bântuie absenţa pe Freud? Pentru a înţelege formaţiunea barbară, trebuie să o raportăm nu la alte forme de acelaşi gen, pe care le concurează temporal sau spiritual, urmărind raporturile ce încurcă esenţialul, ci la formaţiunea sălbatică primitivă care îi ia locul de drept şi care continuă să o bântuie. Răstignirea lui Oedip de toate datele istoriei Oedip şi-a început migraţia sa celulară, ovulară, în reprezentarea imperială: din reprezentant deplasat al dorinţei, ce ce a devenit reprezentarea refulantă. Imposibilul devine posibil, iar limita liberă este ocupată acum de către despot. Oedip şi-a primit numele: despotul şchiop, operând dublul incest prin supracodaj cu sora şi mama sa, ca reprezentări de corpuri supuse reprezentării verbale. Înaintea maşinii capitalismului, capitalul de piaţă nu este decât într-un raport de alianţă cu producţia noncapitalistă, el intră în această nouă alianţă caracteristică statelor precapitaliste (de unde alianţa între burghezia negustorească şi bancară cu feudalitatea). Anafalbetismul la o monedă Scrisul nu a fost niciodată specific capitalismului. Capitalismul este profund analfabet. Moartea scrierii este asemănătoare cu moartea lui Dumnezeu, a tatălui, cu mult timp în urmă, deşi evenimentului i-a luat mult timp să ne parvină şi abia mai trăieşte în noi amintirea semnelor dispărute cu care scriam întotdeauna. Scrisul implică un uzaj al limbajului, după care grafismul se aliniază urmând vocea, dar, în acelaşi timp, îl supracodează şi induce o voce fictivă, de amplificatoare, ca signifiant. Capitalismul se foloseşte de scris; funcţia monedei în capitalism trece prin scriere şi imprimerie şi, cel puţin, încă o vreme, va continua să mai treacă pe acolo. Civilizaţia se defineşte prin decodajul şi deteritorializarea fluxurilor în producţia capitalistă. Decodajul universal se ralizează prin acestea şi duce la privatizarea bunurilor, la mijloacele de producţie, dar şi la organele „omului privat”, abstractizarea cantităţilor monetare, cantitatea de muncă. Scrieţi-vă poezia pe o monedă În „Un manifest pentru critica antitetică”, din lucrarea „Anxietatea influenţei”, Harold Bloom sublinia: „Dacă influenţa ar fi sănătate, am putea scrie un poem? Schizofrenia este poezie slabă, deoardece schtexizofrenicul şi-a pierdut puterea perversiunii, a intenţiei.” 4 Muzeul nostru în care ne „uităm” pe gaura cheii Societăţile noastre prezente dovedesc un voi apetit pentru toate codurile străine şi exotice, dar unul distructiv şi mortal. A decoda un cod presupune a-l înţelege şi a-l traduce, dar şi a-l ditruge ca şi cod, asigurându-i o funcţie arhaică, reziduală, ceea ce face din psihanaliză şi etnologie două discipline apreciate în zilele noastre. Ar fi o eroare identificarea fluxurilor capitaliste şi a celor schizofrenice în aceeaşi temă generală a unui decodaj al fluxurilor dorinţei. Afinitatea există – pretutindeni, capitalismul face să treacă fluxuri schizofrene ce animă artele „noastre”, ştiinţele „noastre”, atâta vreme cât ele se pietrifică în producţia bolilor „noastre”, ale schizofrenilor. Societatea noastră produce schizofreni în serie, ca maşinile Renault, cu singura diferenţă că primul sortiment nu e de vânzare. Capitalismul nu încetează procesul schizofrenic, de a transforma subiectul într-o entitate clinică, împrizonierată, ca şi cum ea ar vedea în acest proces imaginea morţii venite de aiurea. Cum să ascundem victimele? Schizofrenia este limita exterioară a capitalismului însuşi, termenul-limită al celei mai profunde tendinţe a sa; capitalismul nu funcţionează decât pentru a inhiba această tendinţă şi a deplasa limita, substituindu-i propriile sale limite relativ iminente, pe care nu încetează de a le reproduce la scară largă. Ceea ce statul capitalist decodează cu o mână, axiomatizează cu alta. Sechestru pe bunurile refulate Deleuze şi Guattari au avut în atenţie în cadrul discursului lor trei principale maşini sociale ce corespund sălbaticilor, barbarilor şi civilizaţilor. Prima este maşina teritorială de bază, ce consistă în a coda fluxurile pe corpul plin al pământului; a doua maşină este cea imperială, transcendentă ce supracodează fluxurilor pe corpul plin al despotului, operând prima mişcare de deteritorializare, conservând şi reansamblând într-o unitate comunităţi teritoriale, pe care le conservă supracodându-le, însuşind supramunca; a treia maşină este cea modernă, imanentă ce decodează fluxul pe corpul plin al capitalului-ban, ea a realizat imanenţa, a concretizat abstractul, a naturalizat artificialul, operând a doua mişcare de deteritorializare, dar, de această dată, nu lasă nimic să subziste din coduri şi supracoduri. Mai mult, ea reteritorializează acolo unde a pierdut teritorialitatea, creează noi arhaisme acolo unde a neantizat bătrânii. Ochiul nomad Oedip este un fel de limită deplasată, interiorizată, în care dorinţa se lasă prinsă. Triunghiul oedipian este teritorialitatea intimă şi privată ce corespunde tuturor eforturilor de reteritorializare socială a capitalismului. În acest punct al imaginarului, Oedip îşi sfârşeşte migraţia în elementele de profunzime ale reprezentării – reprezentatul deplasat a devenit ca atare reprezentantul dorinţei. Există în Oedip o recapitulare a celor trei maşini, căci el se prepară îmn maşina teritorială ca limită vidă inocupată; el se formează în maşina despotică precum limită ocupată simbolic, dar el nu se împlineşte şi nu nu se efectuează decât devenind Oedipul imaginar al raţiunii capitaliste. Să-l decorăm pe Freud, doar că… Meritul lui Freud este acela de a fi determinat natura, esenţa dorinţei nu în raport cu obiectele, scopurile sau sursele (teritorii), ci ca esenţă abstract subiectivă, libido sau sexualitate. Doar că el raportează această esenţă tot la familie ca ultimă teritorialitate a omului privat. Totul se petrece ca şi cum Freud şi-ar face iertată profunda sa descoperire a sexualităţii, spunându-ne – „Cel puţin asta n-o să iasă din cadrul familiei”, de unde şi ideea că micul secret murdar în locul unei largi deschideri, mularea familialistă în locul derivei dorinţei în loc de mari fluxuri decodate, mici râuleţe decodate în patul lui maman. Prin intermediul psihanalizei, interioritatea are noi relaţii cu exteriorul, poartă discursul conştiinţei încărcate şi al culpabilităţii ce se ridică şi-şi găseşte mama. Oedip este universalul dorinţei, produsul istoriei universale, dar cu o condiţie ce nu e îndeplinită de Freud – ca Oedip să fie capabil, cel puţin până la un anumit punct, de a-şi face propria autocritică. Istoria universală e doar o teologie dacă ea nu cucereşte condiţiile contingenţei sale, a singularităţii sale, a singularităţii sale, a propriei ironii şi critici.
Capitolul IV – Introducere în schizoanaliză
Găina sau oul …supărarea lui Freud! Cine a fost la început găina sau oul, tatăl, mama sau copiulul? Psihanaliza face ca şi cum ar fi copilul (tatăl e bolnav doar de propria sa copilărie), dar tot ea, în acelaşi timp, e obligată să postuleze o preexistenţă parentală (copilul nu este decât în raport cu un tată şi o mamă). Acestea sunt bine înţelese în poziţia originală a unui tată de hoardă. Oedip, el însuşi, nu ar fi nimic fără identificările de părinţi la copii şi nimeni nu poate ascunde că totul începe în mintea tatălui: asta vrei tu, să mă ucizi, să te culci cu mama ta? Este prima ideea de tată – precum Laios este tatăl ce face un vacarm de infern şi care agită legea (mama e, mai curând, complezantă, nu trebuie să facă din asta un capăt de ţară, o teritorialitate). La urma urmelor, tatăl face figura singurului vinovat, vinovat de a fi vrut să se răzbune şi va fi el cel ucis. Psihanaliza iese cu greu dintr-o regresiune infinită – tatăl a trebuit să fie copil, dar el nu a putut fi decât prin raportare la un tată, care a fost el însuşi copil prin raport la alt tată. „Este riscant ca oul să se pretindă mai deştept decât găina. Şi totuşi ceea ce se află în ou trebuie să capete îndrăzneala de a ieşi la lumină”, îi scria Jung lui Freud. În-scenăm delirul, lanţ ce nu se mai sfârşeşte Cum a început delirul acesta? Tatăl este primul în raport cu copilul – acest enunţ golit de sens – vroia să spună: investiţiile sociale sunt primele în raport cu investiţiile familiale ce se nasc doar din aplicaţia sau mularea la acestea. Este acelaşi lucru cu a spune că investirea dorinţei este aceea a unui câmp social în care tatăl şi copilul. Culpabilitatea este o idee proiectată de către tată înainte de a fi un sentiment interior trăit de fiu. Terminologia adoptată de sinergie vagului Denumind libido energia proprie maşinilor doritoare şi transformarea acestor energii (Numen şi Voluptas), nu înseamnă că sunt nici desexualizări, nici sublimări, dar tocmai această terminologie pare extrem de arbitrară. Din cele două moduri în care sunt considerate maşinile doritoare, nu se prea înţelege ce fac ele cu o energie sexuală: or sunt raportate la ordinea moleculară care le aparţine, or că sunt raportate la ordinul molar în care ele formează maşini organice sau sociale şi lovesc toate câmpurile sociale şi organice. N-ar însemna să începem iar vechea lichidare a freudismului, substituind libidoului o vagă energie cosmică capabilă de toate metamorfozele sau un gen de energie socializată capabilă de toate investiţiile? Un singur sex, homo erectus in absentia Freudismul sublinia ideea existenţei unui singur sex, masculin, prin raport cu care femeia se defineşte ca lipsă, sexul feminin ca absenţă. La rândul său, bărbatul este lipsit de ceea ce îi lipseşte femeii, dar în altă manieră: ideea unui singur sex conduce la erecţia unui falus ca obiect al înălţimilor ce distribuie lipsa în două maniere nesuprapuse şi face să comunice cele două sexe într-o comună absenţă: castrarea. Psihanaliste sau psihanalizate, femeile se pot bucura de a-i arăta bărbatului drumul şi de a recupera egalitatea în diferenţă, de unde şi comicul irezistibil al formelor după care putem accede la dorinţă prin castrare Teza schizoanalizei este simplă: dorinţa este maşină, sinteză de maşini, întreprindere maşinică de maşini doritoare. Dorinţa este ordinea producţiei, orice producţiei fiind, la rându-i, doritoare şi socială. Deleuze şi Guattari reproşează psihanalizei de a fi eradicat această ordine a producţiei, de a o fi revărsat în reprezentare. Departe a de fi şiretenia psihanalizei, ideea de reprezentare inconştientă îşi arată slăbiciunea, renunţarea. Un inconştient ce nu mai produce, se mulţumeşte a crede doar. Inconştientul crede în Oedip, crede în castrarea, în lege. Ce punem în locul moirei? Fără-de-complexul oedipian nu mai are rol? Ambiguitatea psihanalizei în raport cu mitul/tragedia se poate explica astfel – ea le demontează ca reprezentări obiective şi le simplifică. Psihanaliza şi complexul lui Oedip strâng toate credinţele, tot ce a fost crezut mereu de umanitate, dar numai pentru a le duce la stadiul unei denegări ce conservă credinţele fără a mai crede în ele. Psihanaliza duce mitul şi tragedia la dimensiunile universalului subiectiv: dacă Oedip însuşi este „fără comlexe”, complexul lui Oedip este fără Oedip, la fel ca narcisimul fără Narcis, spunea Didier Anzieu. Reinterpertând de pe poziţiile visului şi ale fantasmei mitul şi tragedia, psihanaliza realizează seria de patru şi o substituie linie de producţie, producţiei doritoare şi sociale. A distruge, a distruge Cine? Schizoanaliza. Prin chiuretajul inconştientul, distrugerea lui Oedip, a iluziei eului, fantomei supraeului, a culpabilităţii, a legii, a castrării. Şi nu este vorba de pioase distrugeri ca acelea pe care psihanaliza le operează sub binevoitoarea centralitate a analistului, căci sunt distrugeri în maniera lui Hegel, manieră de a conserva. Cum faimoasa neutralitate nu stârneşte ilaritatea? Se spune că Oedip este indispensabil, sursa oricărei diferenţieri posibile şi ne salvează de mama teribil de nediferenţiată, dar această mamă teribilă, sfinxul, face ea însăşi parte din Oedip. Nediferenţierea sa nu este decât inversul diferenţierilor exclusive pe care le creează Oedip, ea însăşi este creată de către Oedip. El funcţionează în mod obligatoriu sub forma acestui dublu impas. Se spune că Oedip, la rându-i, trebuie surmontat, depăşit şi că el este, prin castrare, desexualizare şi sublimare. Dar castrarea de la ce îl mai salvează pe Oedip – de la putere, de la o devenire simbolică? Soluţia mecanicului la urechea lui papa-maman Noi suntem cu atât mai mult „ieşiţi” din Oedip cu cât devenim un exemplu viu, un afiş, o teoremă, de fapt, pentru a face să intre acolo copiii noştri. Noi am evoluat în Oedip, noi ne-am structurat în Oedip sub OCHIUL binevoitor şi neutru al substitutului, noi am învăţat cântecul castrării, lipsa de a fi ceea ce e viaţa. Ceea ce este numită dispariţia lui Oedip este Oedip devenit idee. Nu există decât o idee pentru a injecta veninul. Oedip, ca ultim cuvânt al societăţii de consum capitaliste, şopteşte „papa-maman”, se lasă tamponat şi triangulat pe divan „este deci…”. Psihanaliza se fixează pe reprezentanţii imaginari şi structurali ai reteritorializării, în vreme ce schizoanaliza urmează indicii maşinici ai deteritorializării. Una dintre sarcinile pozitive ale schizoanalizei presupune descoperirea la un subiect natura, formaţiunea, funcţionarea maşinilor sale doritoare, independente de orice altă interpretare. Ce bagi tu în maşinile tale şi ce scoţi? Cum funcţionează asta? Care sunt sexele tale neumane? Astfel că răspunsurile sunt oferite de schizoanalist, care este un mecanic, şi de schizoanaliză, care este strict funcţională. Obiectele parţiale sunt puterile directe ale corpului fără organe, iar acesta este materia brută a obiectelor parţiale; lanţul fiind un aparat de transmisie şi reproducere în maşina doritoare. Corpul fără organe este modelul morţii, cum bine au înţeles autorii de teroare, nu este moartea cea care serveşte de model la catatonie, ci este schizofrenia catatonică cea care-şi oferă modelul morţii. Modelul morţii apare atunci când corpul fără organe respinge organele – nu gură, nu limbă, nu dinţi, ceea ce duce la automutilare şi la suicid. Sunt aceste deveniri şi sentimente intense, aceste emoţii intensive ce alimentează deliruri şi halucinaţii? Ele sunt cele ce poartă experienţa inconştientă a morţii atâta vreme cât moartea este ceea ce nu încetează de a sosi în orice viitor – în viitorul-celuilalt sex, în viitorul-zeu, în viitorul-rasei, formând zona de intensitate pe corpul fără organe. Orice intensitate duce în viaţă propria experienţă a morţii şi o curprinde, orice intensitate se stinge la sfârşit, orice viitor devine el însuşi viitor-mort. Atunci, moartea soseşte efectiv. Cât de curioasă este aventura psihanalizei! Ea trebuie să facă un cântec al vieţii care să nu valoreze nimic. Practic, ea trebuie să ne înveţe să trăim viaţa şi arată că ea emană vr mai trist cântec al morţii. Instinctul morţii este pură tăcere, transcendenţă de nedat şi nedată în experienţă. Moartea, după Freud, nu are model, nici experienţă, fapt ce-l motivează pe Freud să facă din asta un principiu transcendent. Iarăşi, Freud se foloseşte de un principiu în virtutea demonstraţiei sale, de data aceasta, a exigenţelor dualismului ce reclamă o opoziţie calitativă între pulsaţii (dinamic, ce trece între Eros şi Thanatos). Şedinţa optimistului de cabinet Este Oedip un teren de reziduri ce degajă un profund miros de putreziciune şi moarte; este castrarea pioasa rănire ascetică, signifiantul ce face din această moarte un conservant pentru viaţa oedipiană, dorinţa nu este în ea însăşi dorinţă de a iubi, ci forţă de a iubi, virtute ce dă şi produce, ce ar dori să numească toate acestea dorinţă? „Întindeţi-vă deci pe canapeaua moale pe care vi-o oferă analistul şi încercaţi să concepeţi alt lucru, dacă dumneavoastră vă veţi da seama că analistul este o fiinţă umană ca dumneavoastră, cu necazuri, defecte, ambiţii şi slăbiciuni şi că nu este depozitarul unei înţelepciuni universale (cod), ci un vagabond ca şi dumneavoastră (deteritorializat), poate veţi înceta dumneavoastră de a vomita lichidele dumneavoastră de canal, oricât de melodios ar fi ecoul lor în urechile dumneavoastră. Poate că vă veţi ridica pe labele dumneavoastră anterioare şi veţi începe să cântaţi cu toată vocea pe Dumnezeu (numen) v-a dat-o. A se confesa, a se preface, a plânge, a se lamenta costă întotdeauna prea mult. A cânta e gratuit şi nu doar gratuit, îi poţi îmbogăţi pe ceilalţi în loc să-i infectezi.” Henry Miller sublinia că nu este nici unul dintre noi care să nu fie capabil de o crimă, aceea enormă „de a nu-ţi trăi din plin viaţa”. Dumneavoastră eraţi Oedip, dumneavoastră l-aţi făcut să crească pe Oedip în dumneavoastră şi vă faceţi socoteala că veţi ieşi de acolo prin fantasmă, prin castrare. Dar este la rândul lui că voi aţi crescut în Oedip, ca să ştiţi oribilul cerc. La naiba cu tot teatrul vostru imaginar sau simbolic! Ce ne poate cere, de fapt, schizoanaliza? Nimic altceva decât un pic de adevărată relaţie cu exteriorul, un pic de adevărată realitate reală! Spre deosebire de psihanaliză, ce cade ea însăşi în capacană, făcând să cadă inconştientul în capacana sa, schizoanaliza urmează liniile de fugă şi indicii maşinici. Sarcina distructivă este de a demonta capcana oedipiană a refulării propriu-zise şi dependenţa de fiecare dată de o manieră adaptată „cazului”, iar esenţialul acestei sarcini este de a asigura conversia maşinică a refulării originare. Pe aici, domnule Oedip! Mereu cădem în falsa alternativă în care şi Freud a fost condus de către Oedip şi chiar confirmat apoi prin polemica sa cu Adler şi Jung: or, spune el, veţi abandona poziţia sexuală a libidoului în profitul unei voinţe de putere individuală şi socială, or dintr-un inconştient colectiv preistoric, or veţi recunoaşte pe Oedip făcând din acesta cadrul sexual al libidoului şi veţi face din „papa-maman” un mobilier pur şi simplu erotic. Oedip este piatra de ascuţit pentru psihanalist, pe care să-şi ascută cuţitul sacru al castrării reuşite. Nu este romanul familial cel care este derivat din Oedip, este Oedip acela care este derivat din romanul familial şi, de acolo, câmpul social. Nu e vorba de a nega importanţa coitului parental şi a poziţiei mamei, dar, atunci când poziţia o face să semene uneia ce spală podeaua sau unui animal, ce anume îl autorizează pe Freud să spună că animalul/menajera poate fi una cu mama independent de influenţele sociale/generice în loc să concluzioneze că mama funcţionează cu totul altfel decât ca mamă şi că suscită în libidoul copilului o întreagă investiţie socială diferenţiată în acelaşi timp ca un raport la sexul neuman? Dacă mama munceşte sau nu, dacă este de origine mai săracă sau mai bogată decât tatăl, determină fluxuri ce traversează familia, dar pe care le depăşesc din toate părţile şi nu mai sunt familiale. În umbră se află o situaţie economic - mama fiind redusă la munca de menaj, dificilă, fără interes în afară, copiii care a căror stare viitoare rămâne incertă, tatăl care s-a săturat a hrăni toată această lume; pe scurt, o relaţie fundamentală cu exteriorul de care psihanaliştii „se spală pe mâini”, fiind foarte atenţi ca ai lor clienţi să dea bine în cadru – „fait bien joujou”! Eu mă vindec, dar plăteşti tu Dacă am vrea să considerăm pentru moment motivaţiile pentru care cineva se lasă analizat – o situaţie de dependenţă economică devenită insuportabilă dorinţei. Psihanalistul – care spune multe lucruri despre necesitatea banului - rămâne absolut indiferent la această întrebare: cine plăteşte? Analiza relevă unele conflicte inconştiente ale femeii cu soţul ei, dar tocmai soţul este cel care plăteşte analiza femeii şi nu este aceasta singura oară când întâlnim dualitatea banului ca sursă de finanţare exterioară şi ca mijloc de plată internă cu disimularea obiectivă ce o comportă, esenţială sistemului capitalist. Din punct de vedere al investiţiei libidinale, părinţii nu sunt doar deschişi pe altceva, ei sunt ei înşişi redecupaţi, dedublaţi de către altceva care îi defamiliarizează, urmând legile producţiei sociale şi ale producţiei doritoare: mama funcţionează ca o femeie bogată/săracă, menajeră/prinţesă, fie fată sau femeie/bătrână, animal/sfântă fecioară, toate în acelaşi timp. Există impresia că familiile au auzit foarte bine lecţia psihanalizei, chiar de departe, într-o manieră difuză – ele îl joacă pe Oedip, ce sublim alibi! Este interesant a găsi această disimulare miniaturizată în cabinetul analistului. Analistul vorbeşte despre Oedip, despre castrare, falus, necesitatea de a-şi asuma, cum spune Freud, sexul uman şi că femeia trebuie să renunţe la dorinţa de penis, fiindcă şi bărbatul a renunţat la protestul masculin. Nimic de-a face cu falusul, dar mult de-a face cu dorinţa. Falusul nu a fost obiectul sau cauza dorinţei, el este aparatul castrării, maşina ce insinuează lipsa în dorinţă; de afară, el pătrunde întotdeauna prea pe placul analistului în cabinetul său; chiar scena familială închisă este pentru falus ca un exterior excesiv. El vehiculează scnea analitică pură, Oedipul şi castrarea de cabinet ce trebuie să fie propria sa realitate sau probă şi care, contrar mişcării, nu dovedeşte nimic, nu termină nimic. Dacă există „mobil pur erotic”, nu este Oedip cel care şi-l atribuie, nici falusul acela care îl mişcă, nici castrarea cea care îl transmite. Mobilul pur erotic parcurge câmpul social peste tot unde maşinile doritoare se înghesuie, se dispersează în maşini sociale, unde alegerea unui obiect amoros se produce prin creştere, urmărind linii de fugă, de integrare. Vorbind de o maşină oedipian-narcisistă – narcisismul fiind produsul lui Oedip – cu ştirea căreia eul îşi întâlneşte propria moarte la fel ca termenul zero al unei puri aboliri ce bântuie încă de la început dorinţa oedipiană şi care este identificată la sfârşit ca fiind Thanatos. Patru capitole la sfârşitul lui Oedip …4, 3, 2, 1, 0. Oedip este o cursă către moarte. După ce a fost interiorizată familia în Oedip, a fost exteriorizat Oedip în ordinea simbolică, instituţională, comunitară, sectorială etc. Atâta timp cât Oedip naşte dintr-o aplicaţie a oricărui câmp social în figura familială finită, el nu implică nu ştiu ce instituţie în acest câmp prin libido, ci o investiţie foarte particulară ce face această aplicaţie posibilă şi necesară. Oedip are aerul unui lucru relativ inocent, al unei determinări private ce se tratează în cabinetul analistului, dar cei doi autori se întreabă ce fel de investiţie socială, inconştientă implică Oedip, pentru că nu este psihanaliza cea care îl inventează pe Oedip; ea se mulţumeşte să trăiască în el, să-l dezvolte, să-l confirme, să-i dea o formă medicală vandabilă. Din punct de vedere al schizoanalizei, analiza lui Oedip consistă în a demonta sentimentele învălmăşite ale fiului, ideile delirante sau liniile de investiţii parentale, reprezentanţii lor interiorizaţi şi substituiţii şi asta nu pentru a ajunge la ansamblul unei familii ce nu niciodată decât un loc de aplicaţie şi de reproducţie, ci la unităţile sociale şi politice de instituţie libidinală. Întreaga psihanaliză familialistă şi, inclusiv, psihanalistul se pretează la o singură schizoanaliză. „A îndeplini procesul, nu a-l opri, nu a-l face să se învârtească în gol, nu a-i da un scop. Niciodată nu se va merge destul de departe în deteritorializare în decodajul fluxurilor, căci noua Terră (ce adevărat, Terra va deveni un loc de vindecare) nu se află în reteritorializări perverse sau nevrotice, care opresc procesul sau se fixează în scopuri. Ea nu este în urmă, cum nu este nici înainte, ea coincide cu împlinirea procesului producţiei doritoare. Acest proces ce se găseşte mereu deja împlinit atâta vreme cât el procedă şi el este procedat. Ne rămâne de văzut cum vor evolua diverse sarcini ale schizoanalize.”
1 Se citează din Deleuze; Guattari Anti-Oedipus: Capitalisme et schifofrenie, 1997 (traducere proprie)
2 H. R. Patapievici. Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării . Bucureşti: Humanitas, 2001, p. 230
3 Anthony Stevens. Jung.Bucureşti: Humanitas, 1996, p. 11-55 4 Harold Bloom. The Anxiety of Influence: a theory of poetry. New York: OXFORD UNIVERSITY PRESS, 1997, p. 95 (traducere proprie)
Lucrare de seminar - Retorica negaţiei. Master Teoria Literaturii, 2005
înveliş
School poster. Foto de Trine Dalsgaard
