Sărutul lui Iuda
Am simţit în ultimul timp că lipseşte ceva din peisajul poetic românesc actual – un discurs în sensul resuscitării, ieşirii din amorţire însoţit de o alta latură mai puţin prezentă, şi anume un discurs ironic, şi aici îmi vine în minte ironia puternică a lui Swift. Pariez pe aceste două mize care încep să se întrevadă. Sincer, am obosit să citesc biografii, rupturi şi fractalii poetice, statistici şi intruziuni jurnalistice.
P.S. La Clubul Tăranului, Teodor Dună a citit din volumul „De-a viul” poeme pe care voi dori să le recitesc fără să fac greşeala de a-l opune – cum domnul Ciotloş a făcut-o (prea categoric pentru un critic în formare) – Generaţiei 2000.
Avem nevoie, din partea criticii, de un discurs mult mai relaxat, în sensul imparţialităţii, care să discearnă şi, mai ales, să seducă. Mă plictisesc articolele care copiază sintagmele sau chiar stilul criticilor literari consacraţi.
P.S. La Clubul Tăranului, Teodor Dună a citit din volumul „De-a viul” poeme pe care voi dori să le recitesc fără să fac greşeala de a-l opune – cum domnul Ciotloş a făcut-o (prea categoric pentru un critic în formare) – Generaţiei 2000.
Avem nevoie, din partea criticii, de un discurs mult mai relaxat, în sensul imparţialităţii, care să discearnă şi, mai ales, să seducă. Mă plictisesc articolele care copiază sintagmele sau chiar stilul criticilor literari consacraţi.
