Los rostros de la muerte. Eduardo Matos Moctezuma În: Arqueología mexicana. Rostros de México Antiguo.(traducere proprie)
Omul antic vedea în natură propria sa devenire. A observat că în anotimpul ploilor plantele apar şi cresc, aşa cum în anotimpul secetei totul moare deşi odată cu această moarte renaşte viaţa. Viaţa şi moartea fac parte din eternul ciclu care nu-şi opreşte cursul. Acesta este motivul pentru care omul oferea ce avea mai preţios – viaţa sa – pentru ca, în timpul sacrificiului – moartea să renască viaţa.
Astfel, chipul morţii şi al vieţii au fost reprezentate de nenumărate ori. Nu altceva a căutat să spună olarul care cu mâinile sale a dat vieţii şi morţii chipul de lut din Tlatilco, stat din Mexic, care urma să se repete două mii de ani mai târziu cu aceeaşi intenţie prin puterea creativă a unui olar din Soyaltepec, Oaxaca. Acelaşi lucru a exprimat şi artistul anonim care în Izapa, Chiapas, a lucrat în piatră un schelet şezând din al cărui pântece inexistent ţâşneşte un cordon ombilical care dă viaţă. În acelaşi mod, cei doi adoratori din partea superioară a Templului Mayor aztec, închinaţi lui Tlaloc şi lui Huitzilopochtli, reprezentau viaţa şi moartea.
Acelaşi Soare trebuie să moară şi să renască în fiecare zi pentru ca viaţa să continue. De la miezul zilei până la apus, Soarele era însoţit în trecerea sa pe drumul feminin al universului de către chihuateteo – femei moarte în clipele naşterii – care implorau cu cântecele lor Soarele cât era pe firmament pentru a intra în lumea morţilor.
În Teotihuacan, stat din Mexic, unde s-a descoperit chipul Soarelui descărnat care moare la apus pentru a fi devorat de Tlaltecuhtli – Zeul Pământului – şi coboară în lumea morţilor, această lume care nu e altceva decât matriţa unde se depun oaselor celor care mureau din orice alt motiv decât războiul sau apa. Aici mor Mictlancihuatl şi Mictlantecuhtli. Figura sa provoacă teamă în Casa Vulturilor, lângă Templul Mayor din Teotihuacan, îl arată semidescărnat, cu mâinile ridicate şi gheare cu unghii ascuţite. Craniul era acoperit de păr natural, iar corpul era scăldat în sângele ritualurilor care îi erau închinate.
Soarele îşi continua drumul prin inframundo şi era născut, încă o dată, pe pământ pentru a da crea o nouă stare a lucrurilor. Cu razele sale – armă teribilă intitulată xiuhcoatl – „şarpele de foc” – dobora puterile nopţii reprezentate de Coyolxauhqui, zeiţă lunară. Sublimă este figura zeiţei care zace fără picioare pe templul-deal, învinsă de fratele său iute la mânie. Soarele era însoţit de războinici care, morţi în lupte sau sacrificiu, parcurgeau drumul masculin al universului din zori până la miezul zilei în lupta zilnică împotriva nopţii. Războinicii îşi aveau asigurată transcendenţa prin transformarea lor în păsări cu un penaj splendid.(...)
Şi astfel, ciclul se repeta zi de zi...
Aşa cum Soarele murea în fiecare noapte pentru a renaşte în fiecare dimineaţă, omul trebuia să îndeplinească ciclul vieţii şi al morţii. Dacă războinicilor li se permitea însoţirea Soarelui, cei care murea dintr-o cauză referitoare la apă erau trimişi la Tlalocan, un loc al verii permanente unde plantele erau veşnic verzi. Înecaţii, fulgeraţii şi cei decedaţi din alte cauze referitoare la apă ajungeau în acel loc. Aici locuia Tlaloc, zeul apei, al ploii şi al ceea ce implica fertilitatea, care era cel care trimitea oamenilor apa atât de importantă pentru supravieţuire...dar totodată putea produce grindină şi alte calamităţi. De aici şi necesitatea de a-i menţine latura pozitivă.
Cei care mureau de altă formă de boală mergeau la Mictlan. Pentru a ajunge la el era necesară parcurgerea a opt pericole pentru ca, finalmente, să se ajungă la al nouălea nivel, numit Mictlan. Era întoarcerea la matriţă, la locul originii, în care oasele erau depuse. La Mictlan a coborât Quetzalcóatl în căutarea oasele strămoşilor. Este zeul Mictlantecuhtli, după ce a visat de patru ori melcul, simbolul fertilităţii. Totuşi a fost necesar ca zeul să moară pentru a putea da viaţă. De aceea, Quetzalcóatl udă oasele cu sânge din membrul său pentru a da viaţă. Este, încă o dată, contradicţia permanentă între viaţă şi moarte pentru ca din aceasta să izvorască cealaltă.
Dar care erau drumurile pe care le străbătea individul mort înainte de a ajunge la locul conform cu ceea ce i-a generat moartea? Primul, trebuia ca trupul mort să fie devorat de Tlaltecuhtli, Zeul Pământului. De aceea, acest zeu era reprezentat cu o gură imensă, cu colţii ascuţiţi pregătiţi să devoreze. Carnea şi sângele îi erau destinate. Odată devorat, individul, în esenţa sa, era pregătit pentru a continua drumul său destinat care coincidea cu tipul de moarte de care suferise. De ici, Tlaltecuhtli este reprezentat în poziţia de naştere. Este vaginul dinţat care ia persoana pentru a o naşte din nou. Este un ritual al trecerii căruia nimeni nu-i scapă. Aşa cum Soarele este în fiecare zi devorat şi născut, oamenilor li se întâmplă la fel.
Pentru omul creator din Mesoamerica, conştient de prezenţa sa şi de absenţa sa pe pământ, să exprime tainele vieţii şi ale morţii era ceva familiar. Cunoaşterea faptului că viaţa este efemeră se manifesta în diferite moduri. Lutul, piatra, pictura, chiar şi arhitectura au fost mijloacele de reprezentare a principiului fundamental al Mexicului prehispanic: dualitatea viaţă – moarte. Se poate observa în ofrandele care însoţeau individul mort: sau în capetele cu o jumătate de faţă descărnată şi cealaltă a vieţii; sau în codicele care relatează principiile esenţiale ale trecerii omului pe pământ; sau în impresionantele figuri ale femeilor moarte în timpul naşterii. Şi acelaşi lucru se poate spune despre marea cantitate de cranii care au rămas lucrate în piatră în diferite culturi. Aceleaşi edificii sunt purtătoarele simbolurilor care ne aduc în faţă prezenţa vieţii şi a morţii. Templul Inscripţiilor, în Palenque, Chiapas, cu cele nouă corpuri care permit ajungerea în partea superioară şi cu mormântul-matriţă la intrările sale, ne amintesc de dualitatea din natură din care omul este parte esenţială.
Nici poezia nu a fost străină acestui fapt transcendental. Chipul morţii este tema predominantă a creaţiilor poetice. Există un cântec nahua de o enormă profunditate filozofică în care omul se întreabă dacă va revedea chipul mamei şi al tatălui. Nu, nu se va întoarce pe pământ. Iată acel cântec:
Cât pentru mine spun:
Ay, măcar o clipă scurtă!
Doar cât să desfacem petalele magnoliei
Am venit, prieteni, doar să îmbătrânim pe acest pământ!
Dar acum, amuţeşte amărăciune,
Acum zeul v-a recreat piepturile
Dar cum să mâncăm? Cum să cunoaştem plăcerea?
Acolo se nasc cântecele noastre, unde s-a născut atabalul
Am suferit pe pământ,
Unde trăiau ei.
S-a legat prietenie,
S-a unit breasla lângă toboşari
Pot oare încă să mă întorc?
Încă voi putea să cânt un cântec?
Dar eu singur sunt aici: ei sunt absenţi
Trebuie să mă las în voia uitării şi a negurii.
Ne zămislim sufletele:
Este pământul casa noastră?
În nelinişte şi de durere trăim.
Astfel, cânt doar şi întreb:
Ce floare aş mai planta?
Ce porumb aş semăna?
Mama mea şi tatăl meu ar avea de dat un fruct nou?
Fruct care să crească în pământ?
Este motivul pentru care plâng:
Nimeni nu este acolo: ne-au lăsat să rătăcim singuri
pe pământ.
Care e drumul de coborât în regatul morţilor
Unde sunt cei lipsiţi de trup?
Există viaţă în acel loc
În care se poate trăi într-un fel?
Au vreo cunoştinţă sufletele noastre?
În sipet şi în cutie îi ascund pe oamenii
Şi-i înfăşoară în haine dătătorul de viaţă.
Acolo îi va vedea?
Trebuie să-mi îndrept ochii spre chipul
mamei şi al tatălui?
Vor veni ei să-mi dăruiască
Cântecul şi cuvântul?
Eu îi caut: nimeni nu este acolo:
Ne-au lăsat să rătăcim singuri pe pământ!
(Poemul apare în Poesía náhuatl, Angel Ma.Garibay K, ed., t, II, UNAM, Mexico, 1965, pp.129-130)
Astfel, chipul morţii şi al vieţii au fost reprezentate de nenumărate ori. Nu altceva a căutat să spună olarul care cu mâinile sale a dat vieţii şi morţii chipul de lut din Tlatilco, stat din Mexic, care urma să se repete două mii de ani mai târziu cu aceeaşi intenţie prin puterea creativă a unui olar din Soyaltepec, Oaxaca. Acelaşi lucru a exprimat şi artistul anonim care în Izapa, Chiapas, a lucrat în piatră un schelet şezând din al cărui pântece inexistent ţâşneşte un cordon ombilical care dă viaţă. În acelaşi mod, cei doi adoratori din partea superioară a Templului Mayor aztec, închinaţi lui Tlaloc şi lui Huitzilopochtli, reprezentau viaţa şi moartea.
Acelaşi Soare trebuie să moară şi să renască în fiecare zi pentru ca viaţa să continue. De la miezul zilei până la apus, Soarele era însoţit în trecerea sa pe drumul feminin al universului de către chihuateteo – femei moarte în clipele naşterii – care implorau cu cântecele lor Soarele cât era pe firmament pentru a intra în lumea morţilor.
În Teotihuacan, stat din Mexic, unde s-a descoperit chipul Soarelui descărnat care moare la apus pentru a fi devorat de Tlaltecuhtli – Zeul Pământului – şi coboară în lumea morţilor, această lume care nu e altceva decât matriţa unde se depun oaselor celor care mureau din orice alt motiv decât războiul sau apa. Aici mor Mictlancihuatl şi Mictlantecuhtli. Figura sa provoacă teamă în Casa Vulturilor, lângă Templul Mayor din Teotihuacan, îl arată semidescărnat, cu mâinile ridicate şi gheare cu unghii ascuţite. Craniul era acoperit de păr natural, iar corpul era scăldat în sângele ritualurilor care îi erau închinate.
Soarele îşi continua drumul prin inframundo şi era născut, încă o dată, pe pământ pentru a da crea o nouă stare a lucrurilor. Cu razele sale – armă teribilă intitulată xiuhcoatl – „şarpele de foc” – dobora puterile nopţii reprezentate de Coyolxauhqui, zeiţă lunară. Sublimă este figura zeiţei care zace fără picioare pe templul-deal, învinsă de fratele său iute la mânie. Soarele era însoţit de războinici care, morţi în lupte sau sacrificiu, parcurgeau drumul masculin al universului din zori până la miezul zilei în lupta zilnică împotriva nopţii. Războinicii îşi aveau asigurată transcendenţa prin transformarea lor în păsări cu un penaj splendid.(...)
Şi astfel, ciclul se repeta zi de zi...
Aşa cum Soarele murea în fiecare noapte pentru a renaşte în fiecare dimineaţă, omul trebuia să îndeplinească ciclul vieţii şi al morţii. Dacă războinicilor li se permitea însoţirea Soarelui, cei care murea dintr-o cauză referitoare la apă erau trimişi la Tlalocan, un loc al verii permanente unde plantele erau veşnic verzi. Înecaţii, fulgeraţii şi cei decedaţi din alte cauze referitoare la apă ajungeau în acel loc. Aici locuia Tlaloc, zeul apei, al ploii şi al ceea ce implica fertilitatea, care era cel care trimitea oamenilor apa atât de importantă pentru supravieţuire...dar totodată putea produce grindină şi alte calamităţi. De aici şi necesitatea de a-i menţine latura pozitivă.
Cei care mureau de altă formă de boală mergeau la Mictlan. Pentru a ajunge la el era necesară parcurgerea a opt pericole pentru ca, finalmente, să se ajungă la al nouălea nivel, numit Mictlan. Era întoarcerea la matriţă, la locul originii, în care oasele erau depuse. La Mictlan a coborât Quetzalcóatl în căutarea oasele strămoşilor. Este zeul Mictlantecuhtli, după ce a visat de patru ori melcul, simbolul fertilităţii. Totuşi a fost necesar ca zeul să moară pentru a putea da viaţă. De aceea, Quetzalcóatl udă oasele cu sânge din membrul său pentru a da viaţă. Este, încă o dată, contradicţia permanentă între viaţă şi moarte pentru ca din aceasta să izvorască cealaltă.
Dar care erau drumurile pe care le străbătea individul mort înainte de a ajunge la locul conform cu ceea ce i-a generat moartea? Primul, trebuia ca trupul mort să fie devorat de Tlaltecuhtli, Zeul Pământului. De aceea, acest zeu era reprezentat cu o gură imensă, cu colţii ascuţiţi pregătiţi să devoreze. Carnea şi sângele îi erau destinate. Odată devorat, individul, în esenţa sa, era pregătit pentru a continua drumul său destinat care coincidea cu tipul de moarte de care suferise. De ici, Tlaltecuhtli este reprezentat în poziţia de naştere. Este vaginul dinţat care ia persoana pentru a o naşte din nou. Este un ritual al trecerii căruia nimeni nu-i scapă. Aşa cum Soarele este în fiecare zi devorat şi născut, oamenilor li se întâmplă la fel.
Pentru omul creator din Mesoamerica, conştient de prezenţa sa şi de absenţa sa pe pământ, să exprime tainele vieţii şi ale morţii era ceva familiar. Cunoaşterea faptului că viaţa este efemeră se manifesta în diferite moduri. Lutul, piatra, pictura, chiar şi arhitectura au fost mijloacele de reprezentare a principiului fundamental al Mexicului prehispanic: dualitatea viaţă – moarte. Se poate observa în ofrandele care însoţeau individul mort: sau în capetele cu o jumătate de faţă descărnată şi cealaltă a vieţii; sau în codicele care relatează principiile esenţiale ale trecerii omului pe pământ; sau în impresionantele figuri ale femeilor moarte în timpul naşterii. Şi acelaşi lucru se poate spune despre marea cantitate de cranii care au rămas lucrate în piatră în diferite culturi. Aceleaşi edificii sunt purtătoarele simbolurilor care ne aduc în faţă prezenţa vieţii şi a morţii. Templul Inscripţiilor, în Palenque, Chiapas, cu cele nouă corpuri care permit ajungerea în partea superioară şi cu mormântul-matriţă la intrările sale, ne amintesc de dualitatea din natură din care omul este parte esenţială.
Nici poezia nu a fost străină acestui fapt transcendental. Chipul morţii este tema predominantă a creaţiilor poetice. Există un cântec nahua de o enormă profunditate filozofică în care omul se întreabă dacă va revedea chipul mamei şi al tatălui. Nu, nu se va întoarce pe pământ. Iată acel cântec:
Cât pentru mine spun:
Ay, măcar o clipă scurtă!
Doar cât să desfacem petalele magnoliei
Am venit, prieteni, doar să îmbătrânim pe acest pământ!
Dar acum, amuţeşte amărăciune,
Acum zeul v-a recreat piepturile
Dar cum să mâncăm? Cum să cunoaştem plăcerea?
Acolo se nasc cântecele noastre, unde s-a născut atabalul
Am suferit pe pământ,
Unde trăiau ei.
S-a legat prietenie,
S-a unit breasla lângă toboşari
Pot oare încă să mă întorc?
Încă voi putea să cânt un cântec?
Dar eu singur sunt aici: ei sunt absenţi
Trebuie să mă las în voia uitării şi a negurii.
Ne zămislim sufletele:
Este pământul casa noastră?
În nelinişte şi de durere trăim.
Astfel, cânt doar şi întreb:
Ce floare aş mai planta?
Ce porumb aş semăna?
Mama mea şi tatăl meu ar avea de dat un fruct nou?
Fruct care să crească în pământ?
Este motivul pentru care plâng:
Nimeni nu este acolo: ne-au lăsat să rătăcim singuri
pe pământ.
Care e drumul de coborât în regatul morţilor
Unde sunt cei lipsiţi de trup?
Există viaţă în acel loc
În care se poate trăi într-un fel?
Au vreo cunoştinţă sufletele noastre?
În sipet şi în cutie îi ascund pe oamenii
Şi-i înfăşoară în haine dătătorul de viaţă.
Acolo îi va vedea?
Trebuie să-mi îndrept ochii spre chipul
mamei şi al tatălui?
Vor veni ei să-mi dăruiască
Cântecul şi cuvântul?
Eu îi caut: nimeni nu este acolo:
Ne-au lăsat să rătăcim singuri pe pământ!
(Poemul apare în Poesía náhuatl, Angel Ma.Garibay K, ed., t, II, UNAM, Mexico, 1965, pp.129-130)
