Căutarea poeziei

Am fost de curând întrebată ce aş scrie pe Acta Diurna, dacă ar fi să las un mesaj locuitorilor acestui oraş precum erau afişate informările legislatorilor către cetăţenii romani. Şi am răspuns Căutaţi-vă pe voi înşivă în sensul de cunoaştere a locului bun de a fi în lume (singurul loc bun este, într-un mod aparent paradoxal, urcuşul, precum în imaginea Scării Sfântului Ioan Sinaitul – urci, în faţă ai pe cineva care îţi dăruieşte din experienţa sa şi, obligatoriu, în spate pe cineva căruia să-i dăruieşti ceea ce ai înţeles).
În ciuda mult-comentatelor poeme „Ars poetica”, niciun volum de poezie nu oferă un crez poetic ca o mărturie înţepenită, ca un document definitiv, necesar criticilor comozi în „procesul” de etichetare. Ceea ce Bacovia spunea „Nu am nici un chez poetic, scriu precum vorbesc cu cineva pentru ca-mi place această îndeletnicire” se regăseşte în toate volumele bune de poezie. Un crez are trăsătura „nedesăvârşitului” din Carnetele lui Leonardo. Se îmbogăţeşte pe măsură ce urci, dar niciodată nu va atinge sau reflecta capătul de dincolo al scării.

Poemul „Căutarea poeziei” scris de poetul brazilian Carlos Drummond de Andrade, în traducerea lui Dinu Flămând şi Omar Lara, pare un fel de listă a poruncilor personale, dar şi o deschidere a dialogului în jurul temelor şi reflecţiilor care sunt pe cale de dispariţie în scrierea actuală.
Lumea este în aşteptare, iar poeţii într-o grabă a scrisului.
Nici unii, nici ceilalţi nu se ascultă.

Iată şi poemul:

Să nu faci versuri despre întâmplări.
În faţa poeziei nu există nici creaţie şi nici moarte.
Înaintea ei viaţa este soare extatic,
nu încălzeşte şi nu luminează.
Afinităţile, aniversările, incidentele personale
nu contează.
Să nu faci poezie cu trupul,
trupul confortabil, complet, excelent,
atât de ostil
efuziunii lirice.
Secreţia ta biliară, schima ta de plăcere sau
De durere-n obscuritate
Sunt indiferente.
Să nu dezvălui sentimentele tale,
Cele care prevalează cu echivocul şi intenţionează
O lungă călătorie.
Ceea ce gândeşti şi simţi, asta încă nu-i poezie.

Nu-ţi cânta oraşul, lasă-l în pace.
Cântecul nu este mişcarea maşinilor şi
Nici secretul caselor.
Nu e nici muzica auzită la promenadă; zgomotul
Mării pe străzi aproape de linia spumei.
Cântecul nu e natura,
Nici oamenii în societate.
Pentru el, ploaie şi noapte, oboseală şi speranţă
Nu înseamnă nimic.
Poezia (să nu extragi poezia din lucruri)
Eludează subiectul şi obiectul.

Să nu dramatizezi, să nu invoci,
Să nu cercetezi. Nu-ţi place timpul cu minciuni
Nu te plictisi.
Iahtul tău de fildeş, pantoful tău de diamant,
Mazurcile şi superstiţiile voastre, scheletele
voastre de familie
Dispar în curba timpului, sunt
De neîmprumutat.

Să nu refaci
înmormântarea şi melancolia ta copilărie.
Nu şovăi înre oglindă şi
Memoria-n risipire.
Ceea ce s-a împrăştiat, nu era poezie.
Ceea ce s-a spart, nu era cristal.

Pătrunde tăcut în regatul cuvintelor.
Acolo sunt poemele care aşteaptă să fie scrise.
Stau paralizate, dar nu disperate,
Există numai calm şi prospeţime pe suprafaţa lor intactă.
Iată-le mute şi singure, în stadiu de dicţionar.
Ai răbdare dacă sunt obscure. Stai cuminte,
Dacă te provoacă.

Aşteaptă ca fiecare din ele să se împlinească,
Să se consume cu puterea cuvântului
Şi cu puterea tăcerii.
Nu forţa poemul să se desprindă din limb.
Nu ridica de la pământ poemul care s-a pierdut.
Nu adula poemul. Acceptă-l
aşa cum el îşi va accepta forma definitivă
şi concentrată
în spaţiu.

Mergi mai departe şi contemplă cuvintele
Fiecare
are mii de feţe secrete pe faţa neutră
şi te întreabă, fără să aştepte răspunsul
sărac sau teribil, să-i răspunzi:
Ai adus cheia?

Ia seama:
paragini de melodie şi concept
se refugiază în noapte cuvintele.
Încă umede şi impregnate de somn,
se rostogolesc pe un râu dificil şi se prefac
în dispreţ.

P.S. Dupa atatea interdictii, precepte, conditii si porunci, iata unul dintre poeţii dragi mie - Leopoldo María Panero, trăieşte şi scrie poeme dintr-un manicomio - spital de nebuni.