martes, julio 06, 2010

Despre maladii, morți subite și construcția de sine prin iubire




















Pe la începutul anilor de liceu am realizat că toate cărțile pe care le citeam erau legate, în mod inexplicabil și... involuntar, fie prin temă, fie prin detalii importante, fie prin sensul pe care-l pierdeam în realitate și pe care ficțiunea mi-l oferea cu atâta generozitate.
În nenumăratele călătorii, nu uit niciodată să iau cu mine două-trei cărți, și de obicei sunt cărți diferite de tema de cercetare, de bibliografia examenelor. De data aceasta iată, am ales de pe rafturile bibliotecii „Despre iubire și moarte” de Patrick Süskind și o alta cumpărată anul acesta de la Bookfest, „Maladia morții” de Marguerite Duras.
Dincolo de faptul că însăși călătoria poate fi o demascare a unor legături improprii sau o confirmare a unor relații care se dovedesc a fi trainice, cărțile au parcă un alt sens citite....călătorind. Și mă refer la experiența lecturii autorilor danezi cât timp am stat în Danemarca sau în drum spre această țară. Se modifică ceva, te modifici, adaugi ceva esențial la ceea ce ești.
Și în același sens, amân lecturi cum ar fi „Istanbul” al lui Omar Pamuk până în august când vor sosi prietenii mei din Turcia. Se „întâmplă” un dialog, o poveste a cărții pe care, citind-o fără să o povestești, parcă nu e întreagă.
Revin la „Maladia morții” de Marguerite Duras (Les Editions de Minuit, 1982; Univers, 2009). Poate că densitatea acestei mici cărți este mai importantă decât multe dintre construcțiile încercate de autoare, o densitate apropiată de „Hiroshima mon amour”, scenariul filmului regizat de Alain Resnais. O femeie frumoasă despre care nu știm nimic decât faptul că acceptă să vină în fiecare seară și faptul că învață să tacă „precum femeile strămoșilor săi”, să se lase așteptată sau privită dormind, ea este femeia prin care bărbatul încearcă să afle enigma existenței și a dispariției, enigme legate, urmând una alteia „Când deschizi ochii, ea este aici, tot aici, ea este încă aici. Te întorci către trupul străin. Doarme. Privești maladia vieții tale, maladia morții” și „descoperi că aici, în ea, se plămădește maladia morții, că această formă, desfășurată în fața ta, decretează maladia morții”. În același timp, un sentiment de familiaritate m-a uimit atunci când citeam rândurile „Asculți marea. Ea este foarte aproape de zidurile camerei”, o mare care în cântecul geamănului invadează camera scundă, camera mică a blocului, a sicriului etajat, a vieții încordate și simțite cu intensitate asemenea bolnavilor care mai au câteva luni de trăit. Moartea se poate trăi, renunțând la tot ceea ce este inutil să cunoaștem despre celălalt, păstrând doar detaliile care ne ajută s-o distingem: somn, sex, privire, tăcere, așteptare, distanță, vitalitatea exacerbată trăită în monotonia fiecărei zile.
Revin la „Despre iubire și moarte” (Diogenes Verlag AG Zürich, 2005; Humanitas, 2006). Imi amintesc de un curs fantastic de antropologie culturala tinut de Alexandru Ofrim legat de raportarea omului la spatiu si o eventuala lectură și recunoaștere a mirosurilor pornind de la primele pagini din „Parfumul” lui Süskind.

Recunoscând enigmaticul, inexplicabilul, acel „ceva” care a inspirat „Fidelio”, dar și „Amphytrion”, atât romanele siropoase, cât și romanele-canon ale literaturii universale, Süskind propune trei exemple de false iubiri pentru ca în final să redea ideea iubirii adevărate, singura care se distinge de micile izbucniri de moment, de egoisme și „întunecarea minților”. Tot în final reia vechea temă a legăturii iubire-moarte, pornind de la Orfeu și iubirea pentru Euridice, trecând prin meditațiile lui Platon, Goethe, Wagner și Mann.
Primul exemplu este poate cel mai ușor de identificat: un cuplu de tineri într-o mașină, în timpul unui ambuteiaj, „își apropiau capetele constant, se zgâiau unul la altul cu un zâmbet tălâmb-radios, se alintau, se pipăiau, se sărutau, se lingeau”, ca după câteva momente de ușoară îndepărtare să continue același joc, iar în final ea să alunece ....în direcția frânelor și a accelerației, ceea ce Süskind descrie ca fiind „un fleac dezgustător”.
Al doilea exemplu: o burgheză de 70 de ani, o mecena îndrăgostită de „un coregraf român, fost dansator cunoscut în întreaga lume”. De data aceasta, expresia „până când moartea ne va despărți” trebuie înțeleasă la propriu, căci cei doi erau nedezlipiți chiar și când mâncau, se țineau de mână, vorbeau doar între ei, trăind „un soi de delir”.
Al treilea exemplu este foarte familiar celor care au citit „Moarte la Veneția”. Aici, un renumit scriitor se îndrăgostește de Franzl, de data aceasta un chelnăr de la hotelul unde se afla cazat cu familia. Ei bine, Franzl se dovedește a fi una dintre iubirile ratate, dar pe care scriitorul le salvează în operele sale, îl „include în galerie”, devenind una dintre fantazmele sale.
Și totuși, acesta din urmă s-ar potrivi cel mai bine descrierii lui Platon, susține Süskind. În primul și în al doilea exemplu, Süskind spune fără menajamente că este vorba despre prostie și, respectiv, sminteală. Căci, susține el, „dacă avem de-a face cu doi oameni care se iubesc, urmările pentru mediul în care se mișcă aceștia sunt mai puțin periculoase, întrucât, în mare măsură, cuplul se autoneutralizează.”, altfel spus, există doar iubirea constructivă, cea care nu se pierde în temporalități jinduitoare, în râzgâieli și posesivitate, în obsesie și cuceriri fugare. Süskind clarifică: „autismul în doi” și aroganța, sfidarea celorlalți din jur sunt false povești de dragoste. Și, se întreabă autorul, „cum poate fi perceput și descris drept cea mai mare fericire ceea ce ne prostește și ne poate chiar abrutiza?”. Parabola lui Platon este un posibil răspuns: sufletul este precum un car tras de doi cai și condus de un cârmaci. Dacă acesta din urmă este chibzuit, sufletele se îndreaptă spre lumină. Süskind întrevede aici legătura dintre iubire și moarte, această „non-temă prin excelență”. Süskind se întoarce la Salomeea lui Oscar Wilde, la poeziile de dragoste ale lui Novalis, la Kleist și la Wertherul lui Goethe. Spre deosebire de sinucidere ca eliberare de durerea provocată de moarte, Süskind propune și aduce în prim plan refuzul morții din povestea lui Orfeu, dragostea lui pentru Euridice și pentru oameni, opunând-o parabolelor lui Iisus.
Trebuie spus că, dincolo de sarcasmul scriiturii care poate fi uneori un exercițiu eficient, această ultimă parte este cea care aproape că neagă miza cărții. Comparația lui Orfeu cu Iisus și acuzarea celui din urmă de falsitate și nevoie de recunoaștere asemănătoare conducătorilor timpurilor moderne și recente este provocatoare în sensul mediatic actual și atât. Provoacă, instigă și cere răspunsuri, o promovare insistentă și gratuită. Dar despre sensurile legăturii dintre iubire și moarte, există o bibliografie bogată care așteaptă a fi cercetată în profunzime, și aici nu mă refer neapărat la „Dublă flacără: dragoste şi erotism” (Octavio Paz) sau la „Studii despre iubire” (Ortega Y Gasset), pentru ca acestea ar trebui citite la sfârșitul respectivei bibliografii.
Și cum spuneam, toate lecturile sunt legate. Recitesc cartea lui Aries, „Omul în fața morții”, o carte splendidă citată în treacăt de Süskind și care, dacă ar fi citită cu atenție, ar schimba ceva din modul de raportare la viață și la moarte al multora dintre noi.

O vară frumoasă cu lecturi bune!

înveliş

înveliş

School poster. Foto de Trine Dalsgaard