Trăiesc din ce în ce mai intens legătura dintre poezie și film. Poate este o chestiune de generație, de atitudine și regăsire.
Am văzut acum câțiva ani filmul „Cache”, acum doi ani „Pianista”, o ecranizare admirabilă a romanului scris de Elfriede Jelinek.
Dar poate dintre filmele lui Michael Haneke, „Les temps du loup” (tradus la noi „Vreme de restriște”) este remarcabil prin poveste, prin construcție și poezie. Povestea prezintă o perioadă de încercare pentru o țară ajunsă în pragul colapsului din cauza lipsei proviziilor. Nu este necesar nici un cadru istoric, regizorul pare să spună o poveste care s-a reluat de fiecare dată când haosul s-a instaurat în lumea civilizată, arătându-i astfel limitele. Plecând din oraș, o familie cu doi copii (Anne și Georges Laurent, și copiii Eva și Ben) ajung în casa de vacanță cu câteva provizii, însă casa era deja ocupată de o altă familie cu alți doi copii. Georges încearcă să poarte un dialog civilizat într-un lume în care regulile dispăruseră, funcționând doar lupta pentru supraviețuire. Georges este împușcat, iar lui Anne i se spune să-și ia copiii și să plece. Ajung într-un final, după multe încercări, într-o gară unde mai mulți oameni, printre care și români și polonezi, așteaptau trenul și seară de seară, aprinzând un foc pe șine pentru ca acesta să oprească. Proviziile sunt puține, și acestea drămuite de așa-zișii justițiari. Despre aceștia, un bătrân și B. povestesc că ar fi 36 și că ei ar menține echilibrul acestei lumi și că, dacă dispare vreunul, se sfârșește totul. Bătrânul, înghițitorul de lame, spune că ei se dezbracă până la piele și sar în foc pentru a schimba lumea. Într-o noapte, Ben întețește focul, se dezbracă și se pregătește să se arunce în foc. Caii se sperie și responsabilul cu rondul de noapte se apropie de el și-i spune să nu creadă tot ce aude, pentru că înghițitorul de lame poate crede asta, dar el nu are curajul, pe când Ben a avut curajul și ar fi făcut-o. Pentru a-l face să uite de povestea asta, bărbatul îi spune în schimb că va veni o mașină sport a doua zi, din care va coborî cineva și va spune că totul e bine, și că poate și morții vor învia. Camera se îndepărtează de bărbatul care leagănă copilul și-l determină să creadă în altceva. Iar imaginea finală, filmată din tren, urmărind tot verdele câmpiilor, un tren care nu se știe de unde și încotro și dacă ajungea la Ben, mai are un atuu – acela de a putea așeza lucrurile, de a detensiona, căci filmul este cutremurător sub aspectul imaginilor și derulării lor.
Desigur, sunt multe alte mici istorii care se țes în jurul acestei povești. Pe tot parcursul derulării filmului, am avut o senzație de familiaritate cu „Eseu despre orbire”, romanul lui Saramago, unde lucrurile ajung mai departe. Dar ce înseamnă acest departe decât a înțelege că, odată instituită, restriștea anulează toate convențiile sociale. Sub această formă civilizația este pusă față în față cu natura, sub forma instinctelor, violenței și găsirii țapului ispășitor.
Un film din care nici o scenă nu ar putea fi scoasă. Nu astfel spunem și despre un volum bun de poezie?
Întrebarea este ce public empatizează cu filmele lui Haneke. Nu mulți. Trebuie spus că „lumea nefericită în filmele lui Michael Haneke” nu este cel mai bun mesaj pentru promovarea unei retrospective Haneke, cu atât mai puțin spotul! Căci nu fericirea sau nefericirea oamenilor importă ca temă în filmele sale, ci mai degrabă acel l'être humain în condiții extreme sau asumarea propriul fel de a fi într-o lume foarte diferită.
