Încerc, ca mulţi alţii care nu au ajuns la al doilea sau al treilea volum, care nu au un blog prea citit/vizitat, care nu sunt moderatorii nici unei intalniri poetice, încerc un sentiment de suspendare. Şi nu pentru că mi-aş dori să public un volum pe an, nici să devin un formator de opinie poetică (sic!), dar regret dispariţia unui critic la care am apreciat intuiţiile surprinzătoare şi generozitatea.
Am reuşit să-l văd joi seară, în afara orelor prevăzute pentru vizite. Mulţi au spus – din hipersensibilitate sau ipocrizie – că preferă să şi-l amintească viu. Eu spun că viu era şi atunci, şi visa intens, prins în câteva tuburi care parcă-i descifrau totul.
Mincu a creat o generaţie, un cadru, o dispută, o reacţie şi, mai cu seamă, o atitudine decisivă pentru sincronizarea cu poezia europeană actuală şi nu numai.
Vorbesc despre criticul căruia mulţi dintre noi i-am dat un manuscris şi am aşteptat cu înfrigurare răspunsul: „citeşti data viitoare”. După şedinţa de cenaclu în care unii vedeau, alţii se chinuiau să vadă, alţii făceau analogii autist-discursive, el spunea „e bine, te public” sau – după un timp, pe care îl considera necesar, te întreba dacă ai luat în serios scrisul – „ai mai scris ceva?”. Datorită lui am reuşit să înţeleg încotro merg şi de ce.
Euridice a fost pentru mulţi un spaţiu de afirmare, dialog şi, de ce nu, de construire a unui discurs critic substanţial.
Pentru alţii, lectura a fost o rampă de lansare în "lumea" poeţilor şi atât. El ştia asta şi o spunea deschis ("dar oare e de ajuns?"). Şi mai ştia că, dintre toţi cei care scriu, îşi vor face apariţia doar „doi-trei balauri de foc”.
