Being Retro

Am petrecut ceva timp în Cluj pentru cursurile de transdisciplinaritate în aprilie și mai (Prof.Basarab Nicolescu), dar și pentru lansări de carte, muzică barocă, filme, conferințe despre icoană (Sorin Dumitrescu) și despre integrarea Turciei în UE (Andrei Marga). Dincolo de Carpați cred că începe o altă lume, un alt ritm și cu siguranță o altă trăire a evenimentelor. Începe un spațiu al intersecțiilor, lumea întreagă traversează și uneori chiar rămâne în Cluj. Dar le vrai carrefour des cultures se întâmplă pe Potaissa, o stradă incredibilă unde începe „orașul de rezervă” de care vorbește Muri, zidul cetății ce înverzește în centrul orașului. Se cheamă Retro Youth Hostel, un hotel pentru tineri ce-mi amintește foarte mult de filmul L'auberge espanol (Cédric Klapisch, 2000), e locul care-ți modifică traseul fie el cel turistic sau chiar al vieții. Pe Potaissa experimentezi alteritatea, în sensul bun al acelui melting pot. Aici întâlnești italieni, spanioli, germani, englezi, africani, indieni, întâlnești antropologi, fenomenologi, visători și toți, dar toți sunt deschiși spre comunicare. Un timp concentrat de trăire și cunoaștere.

despre consonanțe și disjuncții

Vorbind despre tine însuți

În urma invitației Asociației Catalist, voi participa la lecturi și dezbateri în liceele bucureștene în săptămâna 26-29 aprilie. Au existat reacții din partea unor prieteni privind lipsa promovării volumelor. Trebuie să spun că participarea la concursuri e opțiunea fiecăruia și nu a editurii sau a organizatorilor concursului. Nu am dorit să particip la niciun concurs până acum, cu excepția unuia (unde nici de data asta nu eu am trimis volumul!).
Voi spune câteva cuvinte despre cartea de poeme, un fel de introducere pe care o găsesc necesară acum, în contextul unei posibile prezentări-lecturi-dezbateri. Apropo de prezentare, Gabriel Daliș a scris o microrecenzie splendidă care poate fi citită pe blogul său.
„Cântecul geamănului” e construit în jurul ideii de moarte. Prima parte, scrisă în stil minimalist, explorează un spațiu vertical, blocul, în care cadavrele sunt coborâte cu liftul, unde presentimentul morții însoțește forța vitală, unde oamenii sunt vii și nevii în același timp.
Tot în prima parte, există și o zonă livrească foarte evidentă – filme, cărți, dar și trimiteri concrete la poemele unor poeți nouăzeciști și doomiiști, printre care strecor scurte inserții metapoetice, legate de imagini construite și obscure. A doua parte anunță disoluția minimalismului, biografismului și a altor proceduri ce corespund acestora, nemaifiind funcționale, neputând capta atenția și nici fluxul thematei de azi.
Există și alte lecturi ale volumului, privite prin caleidoscopul simbolurilor geamănul (un fel de sintaxă a poemelor), mușchiul verde, ritualul de trecere și coborârea.
Frumusețea, deci autenticul, este tocmai curajul de a coborî în tine până îl vezi pe celălalt și până vezi poezia, și numai aici o altă creație poate avea loc, în jurul comunicării și deschiderii. Numai aici putem înțelege sensul cuvintelor lui Nichita, faptul că nu există poeți, există doar poezie. E un salt în înțelegere și reflectare.

Programul întâlnirilor:

- luni, 26 aprilie, intalnire la Colegiul Național Sf. Sava cu Papadima, de la ora 10.30.
- marti, 27 aprilie, intalnire la Colegiul Național Gh.Lazar cu Paul Cernat, de la ora 12.00
- miercuri, 28 aprilie, dezbatere cu tema "Literatura de dupa bloguri", de la orele 18.00, la PAVILION UNICREDIT.
- joi, 29 aprilie, intalnire la Facultatea de Litere, cu ocazia evenimentului "Zilele Portilor Deschise", ora 14.00

Le Fram 19

Poezia si semnele

Laura Lepisto din Finlanda

(Foto: Clive Rose/Getty Images)

Despre arta vizionară

Bunicuţa cu corn în frunte
Arta se află momentan blocată într-o descriere a cotidianului. Există, așadar, exerciții de stil prin care, într-un mod diferit, rescriem cotidianul sau luăm atitudine vizavi de o operă sau alta. Nu cred că minimalismul mai poate comunica ceva. Nu cred ca mai au sens volumele interesante de poezie, din zona underground-ului, care tot apar. Aștept criticul care se va incumeta să analizeze sistematic tema bogată și epuizată a cotidianului, a biografismului si a corpurilor fie ele românești sau cele în care se visează.
Cred într-o revigorare a artei mari, a discuțiilor grave și nu a celor comode, ușurele. Cred în revigorarea metaforei.
Vă întrebați cum? Cu siguranță, cu totul altfel decât s-a făcut până acum, conectați la realitatea din jur (integrală și integrată, socială, politică etc.), dar în același timp reluând dialogul cu uriașii. Să nu fim, așadar, piticii cocoțați pe umerii uriașilor asupra cărora Bernard de Chartres atrăgea atenția încă din secolul al XII-lea.
Dar despre arta vizionară intenționam să scriu. Și am ales un exemplu foarte simplu și ușor identificabil. Prin martie a apărut o știre pe toate canalele TV , în ziare și pe bloguri.
Iată, știrea:
Zhang Ruifang, în vârstă de 101 ani, din China, are în frunte un corn de 6 centimetri.Ciudata excrescenţă a început să se vadă în 2009, când i-a apărut o pată roşie pe frunte. „Nu i-am dat foarte mare importanţă atunci, dar ea a crescut în timp", a spus fiul femeii, Zhang Guozheng, în vârstă de 60 de ani. Bunicuţei îi mai creşte ceva şi în partea dreaptă a capului, probabil un alt corn, spune fiul ei. Zhang Ruifang locuieşte în China, în satul Linou din privincia Henan şi are şapte copii - şase băieţi şi o fată. Cel mai în vârstă dintre ei a împlinit 82 de ani.
Sursa: http://www.adevarul.ro/societate/viata/Bunicuta_cu_corn_in_frunte_0_221378364.html
Prima imagine mi-a amintit brusc de mulțimea demonilor din filmul „Vise” al lui Akiro Kurosawa, care se tânguiau continuu, îndurând suferințe inimaginabile odată cu lăsarea întunericului, așteptând să moară. Peisajul este infernal, pustiit în care doar demonii, gazele mortale, păpădia cât un copac și iepurii cu două fețe pot locui.
Acest imaginar ce devine realitate ne duce iar la întrebarea: cum definim realitatea?, căci aceasta este îmbibată de ficțiune, iar ficțiunea devine realitate nu numai prin faptul că artiștii sunt vizionari, ci pentru că pur și simplu o scriu, o reprezintă, o imaginează astfel.

Camera e corpul ....

Am citit de curând dialogul dintre René Girard şi Gianni Vattimo Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism, unde Vattimo meditează asupra rolului (sinucigaş) al creştinismului în aducerea în prim-plan a victimei.
Victima este omul de culoare, este săracul, este femeia, este întreaga suflare marginalizată şi care a hrănit minţile scriitorilor şi regizorilor de-a lungul timpului.
Ştim că exodul actual al unei părţi a populaţiei dintr-o ţară în alta mai dezvoltată, mai liberă, mai civilizată, mai.... are consecinţe dintre cele mai diverse . Dialogul intercultural, societatea multiculturală, sub oblăduirea conceptului de toleranţă, de liberă şansă, au rămas concepte reci, iar realitatea pe care au creat-o este una deformată, pestriţă, cu tensiuni mocnite într-o permanentă subliniere până la obsesie a diferenţelor.
Ceea ce aşteptam de la modernizare era tocmai un salt al fiinţei umane care să construiască o altă osatură a lumii.
Musulmanii revitalizează Europa secularizată, o fac conştientă de gustul amar al individualismului care a rupt în ultimii ani legătura de sânge şi orice altă legătură cu Celălalt.


Am pornit dinspre aceste probleme ale Europei unite, dar diverse şi conflictuale pentru a face trecerea la Un prophète, filmul lui Jacques Audiard, câştigător al Marelui Premiu al Juriului, la Cannes, 2009.
Malik, personajul principal, arab de origine, ajunge într-o închisoare din Franţa şi este condamnat la şase ani . Pentru a supravieţui, el are nevoie de protecţie şi de acest lucru îl face conştient în mod forţat Cesar Luciano, cel care-şi conducea afacerile din închisoare şi care plătea gardienii, judecătorii, avocaţii pentru ca lumea întreagă să-i stea la picioare. Malik comite crima cerută de Luciano în schimbul supravieţuirii. Dar bărbatul pe care-l ucide, arab şi el, îi devine prieten imaginar. Dialogurile lor reprezintă poezia acestuia film, alături de visele lui Malik care ajung să devină realitate, de unde şi numele de profet. Titlul se mai explică şi prin debarasarea de crimă şi nelegiuire prin cele 40 de zile şi 40 de nopţi de carceră, marcate de o luciditate profundă în care Malik este conştient că retragerea în carceră are loc la timp pentru că, atât în închisoare, cât şi afară oamenii urmau să se sfâşie între ei.
Ai crede că relaţia dintre Malik şi Luciano este cea de ucenic-maestru. Această supoziţie cade în momentul în care Malik trece – în curtea închisorii – de la grupul corsicanilor ….redus la Luciano – la grupul musulmanilor.
Nu există cale de mijloc, aici taberele sunt create dinaintea venirii oricărui alt prizonier, aici nu există bine sau rău, există ierarhia suprevieţuirii.
Ei bine, Malik în final alege tocmai unul dintre cuvintele pe care le citeşte în dicţionarul de cuvinte arabe: rădăcină, ceea ce-l aduce mai aproape de valorile unei civilizaţii ce speră ca într-o zi să se întoarcă în linişte în mijlocul unei familii.
Există un stadiu în care vinovăţia – oricare i-ar fi numele sau asocierea – devine prieten de nădejde pentru a te decupla de la viaţa în care trăieşti. Şi asta mai cu seamă după debusolarea creată de prezenţa lamei de ras ascunsă bine în gingia criminalului căruia Celălalt îi pune întrebări cu intenţii bune.

Am 29 de ani, de patru ori am fost la “Colonia îngerilor”

am fost “salvată” la timp şi am rămas în viaţă. Ei bine, în dăţile în care am avut “timp” să mă gândesc la moarte - în aşteptarea unor rezultate sau a salvării sub diferite nume - am gândit sfârşitul ca o perioadă plină de vitalitate, în plin nonsens al regulilor, în frenezie şi momente de trecere bruscă de la extaz la agonie… un alt fel de “schimbare la faţă” pentru că, urcând cele 40 de zile de post, cunoscând extazul, respectiv schimbarea, cobori să întâlneşti copilul posedat şi tatăl necredincios care spune: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Ce poate fi mai autentic decât această apropiere “precisă” a sfârşitului?
Dacă eşti diagnosticat cu o boală incurabilă, dar netransmisibilă şi refuzi să-ţi dai duhul în spitale sau în vreun azil, atunci poţi alege să lucrezi la „Colonia îngerilor”, singurul bar de acest gen din ţară. Şi asta se întâmplă, am spune deocamdată, doar în piesa Nonei Ciobanu. În reprezentările obişnuite, viaţa este situată în planul vizual deasupra pământului, „on ground”, iar moartea underground, dar în această piesă totul este inversat. Iată, patronul vieţii iese din underground, ca şi hrana muribunizilor şi locul plăcerilor înfăptuite.
Admirabilă este gândirea scenografică, viziunea de sus şi cea plană, raportul mărime-micime, totul fiind legat, coerent şi limpede rostit.
Cât despre jocul actorilor, Alexandru Repan, Mitică Popescu, Cristian Iacob au fost magnifici, reprezentaţia din 19 martie nefiind lipsită de improvizaţie, cum a fost replica lui Repan „Cine sună?” după ce în sală, telefonul unuia dintre spectatori a sunat, Repan continuând „O fi patronul”. Ei bine, te gândeşti, patronul din piesă sau patronul individului? Îmi amintesc de replica dată de Leopoldo María Panero, întorcându-se la ospiciu, îşi ia rămas bun de la echipa de filmare şi-i întreabă oare cine e înăuntru şi cine e afară. Merită să vedeţi piesa, se joacă la Teatrul Mic.

Poeţi, poezie...

Întotdeauna am luat în serios ceea ce spunea Nichita – nu există poeţi, ci doar poezie. Ei bine, astăzi, se întâmplă un fenomen destul de ciudat.
Ce v-aş putea spune mai mult decât ceea ce văd, măresc sau micşorez, folosesc precum Gulliver microscopul, telescopul pentru a fi în stare să deschid ochii în vacarmul fanstastic al fiecărei zile?
Eu văd ţesătura şi apoi vă pot vorbi despre o culoare precisă. Eu cred mai mult în rugăciunea călugărului pentru lume decât în cea a fariseului pentru imagine. Eu simt – fără a vorbi sau atinge – poezia care nu se târăşte prin procese, nu-şi abandonează smerenia şi frumuseţea, adică adevărul într-o viaţă străină.
(Pentru cine a avut ocazia să vadă filmul Sånger från andra våningen al lui Roy Andersson înţelege ce vreau să spun http://www.youtube.com/watch?v=EW8J5LvzeZI)
Astăzi, poeţii vor să fie văzuţi la propriu, de mulţimi asudate, aplaudându-i, asemenea vedetelor rock. De asemenea, păpuşarii nu mai vor să joace sub cortină, vor să fie văzuţi. În spatele păpuşii există un păpuşar ce trebuie văzut, cortina dispare, iar spectatorii urmăresc mai mult corpul păpuşarului decât pe cel al păpuşii.
Chiar şi aşa, dragii mei, Eminescu în concepţia unora copiază Vedele, iar Nichita în Elegia a doua l-ar fi copiat pe Gerard de Nerval. Dar pentru a putea vedea, ai nevoie să nu faci confuzii legate de propria ta realitate, mai ales cu cea desenată după desenul altuia.
Când tu însuţi eşti o copie a celorlalţi, nu mai poţi recunoaşte originalul.
Cred cu toată fiinţa că poetul şi călugărul sunt cei care se roagă pentru această lume, cei care încearcă să echilibreze balanţa ţinută în mâini, până şi azi, de femeia legată la ochi, nicidecum obiectivă, nicidecum dreaptă, ci orgolioasă şi obsedată de dorinţa de a-i fi văzuţi ochii.

Și vin aici cu o precizare pentru un prieten: poetul își poate spune „rugăciunea” într-o cârciumă sau într-un ospiciu (vezi Leopoldo Maria Panero) sau într-un aeroport, într-un carusel necontenit de plăceri sau închis fiind într-o cameră. Indiferent unde s-ar afla, simte lumea, o îndreaptă, o vindecă, îi arată scursurile și diamantele, i-o așază în dreptul ochilor.

Primii paşi pe care îi faci în lume seamănă cu lumea, apoi totul se schimbă - de obicei în defavoarea ta.

Institutul Blecher, editia V (XIII)

Ieri, 10 martie, am fost la Institutul Blecher, condus de Claudiu Komartin.
Victor Potra a citit din Plămâni, o proza care a fost lăudată şi criticată deopotrivă. Plusurile au fost legate de constructia celei de-a doua părţi, iar minusurile – de lipsa construcţiei psihologice a personajelor Iulian, Iuri şi a tatălui copilului, cât şi de finalul aşa-zis neaşteptat sau inversat.

Suntem copiii imaginii, aş putea spune, ai filmului. Întreaga proză pe care o citim astăzi trebuie să fie cinematografică şi să ţină seama de evoluţia filmului. Este perspectiva cititorului de astăzi. În proza lui Potra, acest lucru este vizibil, este o construcţie de imagini pe care le vezi în ochii minţii şi aprobi indiscutabil posibilitatea de a fi extras un scenariu bun. Mai mult, proza este echilibrată, prima parte descrierile sunt autentice ca martor al neputinţei de a respira a copilului şi al dorinţei sale de trăi, nu este cazul dialogului tată-copil, însă. Mai departe, ruptura este construită cu abilitate. Spun asta pentru că, iată, găselniţa este „Restul mi-l aduc aminte ca prin ceaţă, un drum confuz către Reanimare” şi urmează acest lung paragraf de rememorare şi de transformare a jocului în supravieţuire. Ceea ce nu mi s-a părut deloc autentic au fost replicile brunetei. Oricât de mult şi-ar fi învăţat lecţia, nu are deloc replica unui comandant instruit să ghideze pe cineva în Paradisul răsfăţaţilor. Căci ce spălare de creier şi cât cinism se ascund în mintea acestei femei? Aici, Potra devine neconvingător. Construcţia fermei este partea forte, şi cu asta am fost cu toţii de acord. S-a accentuat în comentarii finalul evitat hollywoodian. Ei bine, trebuie să revin la teza mea: nu putem gândi proza în afara evoluţiei cinematografice. Şi dacă stau să mă gândesc la finaluri în proză, atunci numai un Lars von Trier în proză sau mai bun decât el ar putea să ne mai satisfacă. Un alt aspect a fost lungimea, alţii doreau să fie mai scurtă, alţii o extindeau la un microroman. Ei bine, eu cred că are dimensiunile potrivite, este concentrată, iar publicul apreciază asta. Aş aduce în discuţie câteva capcane – tot din film, bineînţeles – ale lungimii nepermise şi care au dăunat per ansamblu filmului: Poliţist, adjectiv şi Cea mai fericită fată din lume. În valul cinematografic remarcabil azi şi în spaţiul românesc, sunt lungmetraje foarte bune şi lungmetraje care ar fi putut fi excepţionale ca scurtmetraje.


Adrian Suciu a citit din „Viaţa fără urmări”. Am ocazia să-l citesc des pe Adrian, în urma e-mail-urilor poetice pe care le trimite. Adrian scrie mult. În această selecţie de poeme citite la Blecher, aş putea spune că între titlul poeziei şi penultimul şi ultimul, uneori doar ultimul vers, totul este o construcţie inconsistentă. Alteori, un singur vers rezistă în toată construcţia. Am folosit tocmai ideea de construcţie tocmai în înţelegerea ei negativă. Mâna mea.....ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblânzite, spre exemplu. Iată în poemul O să mi se facă rău, finalul E sigur că nu voi trăi până la moarte. Te văd stingheră deja,/ ca o femeie pentru stângaci. Chiar dacă selecţia face parte dintr-un întreg şi din prisma lui ar trebui înţelese, mă întreb doar câte teme există în arhitectura volumului. Ceea ce mă îndemnă să fac Adrian este să încep să tai pentru inceput cele mai banale imagini (d.e. N-am încredere în mama. A intrat în viaţa mea/ fără să ştiu. A plecat fără să ştiu) și să sfârşesc cu cele lipsite de autenticitate şi cele confuze (Ajungi să fii singur şi nu mai încapi de tine în singurătatea ta), iar ultimul face parte dintr-un poem cu un vers de invidiat Am stat într-o linişte rea.
Nu vreau să pară că am disecat poemele, însă nu au coerenţă în transmiterea mesajului, a emoţiei, fireşte.


Afiş: Ana Toma

Ce este realitatea?

Întrebarea şi cartea care au vibrat la Târgul Gaudeamus 2009, care a răscolit însuşi conceptul de realitate revin, astăzi la Institutul Francez din Bucureşti.

Autorul este Profesorul Basarab Nicolescu, creatorul transdisciplinarităţii, şi autorul a numeroase lucrări, printre care amintim Transdisciplinaritatea (manifest), Ştiinţa, sensul şi evoluţia –Eseu asupra lui Jakob Boehme, Noi, particula şi lumea, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Rădăcinile libertăţii, Ce este realitatea?.

Doina Rusti despre mitologiile urbane - Iane Farmacistu

E prozatoare si unul dintre profesorii cei mai deosebiti pe care i-am intalnit. Fantoma din moară, Lizoanca la 11 ani, Cămaşa în carouri sunt cărţi de citit. Şi, pentru cei care se aventurează în proza lui Eliade, neapărat Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade. Şi ar fi multe de spus. Ne vedem la conferinţă!

poemul.discurs în afara oricărui curent

sub epiderma poemului există un șir neîntrerupt de alte epiderme care ascund un calcul matematic.
poemul poate fi decupaj transparent, anamorfoză, mit construit şi acceptat, unde cuvintele sunt deformate, aruncate dintr-un spaţiu în altul al vitalității.
digresiunile sunt rare, și atunci apologetice.
poemul surprinde scene cu evoluţia intermitentă şi seducătoare, demascând existenţa unor personaje developate, apărute întâmplător, din planul secund.
poemul își surprinde modelul deformat, precum și amintirile și detaliile altora. alteritatea măreşte viteza, rezoluţia, sensibilitatea, optica, modificând tipul de senzor.
există un calcul al probabilităţilor pornind de la primul fragment până la ultimul identificabil.
cardul de memorie al poemului înregistrează imaginile sincronic, multiplicând distanţele, de aici și preferințele pentru unele versuri sau altele *ale tale, ale altora.

Pulsul...Am nevoie, avem nevoie

Vladimir Zamfirescu
Sărutul lui Iuda

Am simţit în ultimul timp că lipseşte ceva din peisajul poetic românesc actual – un discurs în sensul resuscitării, ieşirii din amorţire însoţit de o alta latură mai puţin prezentă, şi anume un discurs ironic, şi aici îmi vine în minte ironia puternică a lui Swift. Pariez pe aceste două mize care încep să se întrevadă. Sincer, am obosit să citesc biografii, rupturi şi fractalii poetice, statistici şi intruziuni jurnalistice.

P.S. La Clubul Tăranului, Teodor Dună a citit din volumul „De-a viul” poeme pe care voi dori să le recitesc fără să fac greşeala de a-l opune – cum domnul Ciotloş a făcut-o (prea categoric pentru un critic în formare) – Generaţiei 2000.
Avem nevoie, din partea criticii, de un discurs mult mai relaxat, în sensul imparţialităţii, care să discearnă şi, mai ales, să seducă. Mă plictisesc articolele care copiază sintagmele sau chiar stilul criticilor literari consacraţi.

Recital de nai si poezie

Va astept pe 9 martie, la ora 13.00, la un recital de nai și o lectură din volumul Cântecul geamănului, la Biblioteca Marin Preda, din Sectorul 1, Str. Stirbei Voda, 168;
Tel. 637.01.28; mp_bmb@yahoo.com (Berzei: 85,126, 168, 226, 368).


PROGRAM
♦ Patru românce celebre la…Paris - dr.Matei Gabriel-Florin
♦ Începuturi … - o poveste adevărată - Marilena Chiriţă
♦ Recital extraordinar la nai - artista japoneză Yumika Nozaki
♦ Lectură din volumul de poeme Cântecul geamănului - Gabriela Toma
♦ Lansare de carte: Fetiţa venită din Ţara de Sus – Elena N. Petrean
♦ Acordarea premiilor filialei pe anul 2009
Coordonator proiect Cătălin Gavrilă.
Sponsori: Ziarul Financiarul, Editura Biblioteca Bucureștilor

http://www.panflutejedi.com/hall.html
http://www.humanitas.ro/humanitas/cantecul-geamanului

ZI DE DOCUMENTAR

Opt documentare in regia lui Slavomir Popovici la Noul Cinematograf al Regizorului Roman

Miercuri, 10 februarie, orele 17:30, Studioul Horia Bernea

Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai importanti regizori de film documentar din Romania. Filmele lui de arta (printre care Soarele negru, 1968) si etnografice (printre care Bun ca ziua, 1974) depasesc cadrul strict al documentarului. Ele pot fi considerate o serie de poeme filozofice, pe temele esentiale ale ciclului vietii si trecerii timpului.

Inainte de proiectia filmelor vor vorbi Laurentiu Damian, regizor; Radu Rautu, etnograf; Sorin Vieru, profesor la facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti.

Uzina
Un eseu cinematografic, cu filmari speciale, pornind de la sarbatorirea zilei de 1 mai, in 1965, la uzina 1 mai din Ploiesti, producatoare de utilaj petrolier – in care sunt urmarite schimbarile produse in viata sociala de aparitiei uzinei, prin analogii imagistice neasteptate si metaforice. Romante aspreIstorii ale locomotivelor de ieri si de azi, ca semne ale trecerii timpului si schimbarilor sociale.

Io, Stefan Voievod ctitor
Arta din vremea lui Stefan cel Mare, folosind drept comentariu cronicile vremii.

Soarele negru
Un poem cinematografic despre timp si varstele omului pornind de la broderii medievale romanesti infatisand compozitii ale plangerii.

Semnul bradului
Obiceiurile si domeniile artei populare in care este prezent bradul, simbolul continuitatii si al reinnoirii vietii.

Bun ca ziua
Traiectoria piinii „sarbatoresti” de la grau la colac (cel mai efemer produs al artei taranesti) si prezenta acesteia in momentele fundamentale ale ciclului vietii: nastere, nunta, moarte. In comunele Maieru (Bistrita Nasaud), Frecauti (Bucovina), Bixad (Oas), Polovraci (Gorj).

Victime si vinovati
Film utilitar realizat la cererea Ministerului Chimiei despre posibilele efecte ale unor butelii de aragaz improvizate si neautorizate, pretext pentru a prezenta un cine-vérité tragic in comuna Vadul Parului la sfarsit de ani 60.

Letopisetul lui Hrib
Transpunerea cinematografica a cronicii lui Toader Hrib, taran din satul Arbore, judetul Suceava, si intemeietor al unui muzeu local.

Un poem de Radu Klapper

* * *

Trebuie vorbit,
vorbit cât mai mult.
Ca şi cum ai alerga,
ca şi cum ai fugi.
Trebuie vorbit
pentru a lăsa amintirea să doarmă.
Trebuie alungată tăcerea, culcuşul din care pândeşte
să-şi înfigă aşteptarea
în carnea celor ce n-au aşteptat,

Trebuie vorbit,
depănate amintiri,
povestit despre tot,
trebuie vorbit
ca s-o luăm înaintea
gemetelor ferecate în noi,
înaintea sângelui,
înaintea morţii
pe care-am închis-o în orice copil.
Trebuie vorbit.
Două minute de tăcere-s prea mult.
Fantomele-n soare nu sunt fantome,
Amintirile nu mai sunt amintiri.
Pe mine m-au scuipat
În două minute de tăcere,
Pe mine m-au târât în noroi,
Pe mine m-au înfometat
Şi m-au ars.
În carnea mea s-au înfipt
Toate gloanţele şi grenadele.
Din mine cresc florile de pe morminte
Şi toate ierburile s-au hrănit
Cu bărbăţia fiilor mei.

Răcniţi
Vorbiţi şi cântaţi,
Certaţi şi iubiţi-vă.
Orice,
Dar alungaţi numai tăcerea.
Două minute sunt mult prea mult.

P.S.pentru Sorin...

"somewhere i have never traveled" by e e cummings

Ce este Realitatea?

“Ce este Realitatea? Reflecţii asupra lumii lui Ştefan Lupaşcu”, cartea semnată de Basarab Nicolescu, este un exerciţiu intelectual şi creativ prin care autorul descrie, răstoarnă şi revizuieşte însuşi conceptul de realitate.
Pornind de la opera lui Ştefan Lupaşcu, argumentarea are la bază conceptele bine cunoscute de cititorii celorlalte cărţi semnate de Basarab Nicolescu -transdisciplinaritatea, terţul inclus, terţul ascuns, nivelurile de realitate, zona de non-rezistenţă, concepte prezentate în primele capitole, urmate de „Jung, Pauli, Lupaşcu şi problema psihofizică”, „Stefan Lupaşcu şi Gaston Bachelard: umbre şi lumini”, „Terţiul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea”, „Dumnezeu”, „Dialog întrerupt: Fondane, Lupaşcu şi Cioran”, „Abellio şi Lupaşcu – Un ideal împărtăşit”, o călătorie ce traversează domeniile cunoaşterii și ale creaţiei.
Pornind dinspre ştiinţă spre literatură, psihanaliză, simbologie, artă, religie, discursul său despre om, univers şi umanitate relevă o încercare de renaştere a lumii prin regăsirea, aducerea la lumină a unui sens pierdut sau uitat. Există o evoluţie a tehno-ştiinţei şi un regres spiritual care produc conflicte, dezechilibre, reflexe violente.

Încă de la prima carte, sublinia „Ruptura dintre ştiinţa si sens, dintre Subiect si Obiect încolţise deja, desigur, în decursul secolului al XVII-lea, când a fost formulată metodologia ştiinţelor moderne, însa nu a devenit evidenta decât în decursul secolului al XIX-lea, când a izbucnit big bang-ul disciplinar“ (Basarab Nicolescu, „Transdisciplinaritatea”).

Din Noi, particula și lumea aș dori să redau un fragment foarte important, o cheie de lectură pentru înțelegerea terțului inclus și a realității plastice pe care o modificăm în funcţie de gândurile şi acţiunile noastre, cum spune autorul, a realității interioare și exterioare în același timp:
“În faimoasa lui povestire filozofică despre Sfatul Păsărilor, poetul persan din secolul al XII-lea, Attar, ne descrie îndelungata călătorie a păsărilor în căutarea adevăratului lor rege, Simorgul. Păsările străbat șapte văi, pline de primejdii și de minunății. A șaptea vale este cea a uimirii. Acolo este și zi, și noapte în același timp, vedem și nu vedem deopotrivă, existăm și nu existăm, lucrurile sunt concomitent goale și pline. Dacă se agață cu orice preț de obiceiurile sale, de ceea ce știe el, călătorul cade pradă descurajării și disperării- lumea i se pare absurdă, incoerentă, smintită. Dar, dacă acceptă să se deschidă către această lume necunoscută,noua priveliște i se înfățișează în toată armonia și coerența sa. Aceleași considerații se aplică pe deplin și celui care încearcă să întreprindă călătoria în lumea cuantică”.
Nu aceasta este, oare, și cheia de lectură a poeziei?

un alt fel de a vedea cartea de poezie

De la stânga la dreapta: Basarab Nicolescu, Adam Puslojic, Mircia Dumitrescu, Dan Iancu, Paul Vinicius

Iată câteva fotografii realizate de Carla Ștefania și Petru Șoșa la vernisajul expoziţiei de carte bibliofilă «Amprenta Gutenberg – spre renaşterea cărţii bibliofile» a graficianului Mircia Dumitrescu, unde au putut fi văzute cărțile lui Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Basarab Nicolescu ("Teoreme poetice"), Adam Puslojic, într-o formă elegantă și originală.

Câteva cuvinte despre Marin Mincu

Încerc, ca mulţi alţii care nu au ajuns la al doilea sau al treilea volum, care nu au un blog prea citit/vizitat, care nu sunt moderatorii nici unei intalniri poetice, încerc un sentiment de suspendare. Şi nu pentru că mi-aş dori să public un volum pe an, nici să devin un formator de opinie poetică (sic!), dar regret dispariţia unui critic la care am apreciat intuiţiile surprinzătoare şi generozitatea.
Am reuşit să-l văd joi seară, în afara orelor prevăzute pentru vizite. Mulţi au spus – din hipersensibilitate sau ipocrizie – că preferă să şi-l amintească viu. Eu spun că viu era şi atunci, şi visa intens, prins în câteva tuburi care parcă-i descifrau totul.
Mincu a creat o generaţie, un cadru, o dispută, o reacţie şi, mai cu seamă, o atitudine decisivă pentru sincronizarea cu poezia europeană actuală şi nu numai.
Vorbesc despre criticul căruia mulţi dintre noi i-am dat un manuscris şi am aşteptat cu înfrigurare răspunsul: „citeşti data viitoare”. După şedinţa de cenaclu în care unii vedeau, alţii se chinuiau să vadă, alţii făceau analogii autist-discursive, el spunea „e bine, te public” sau – după un timp, pe care îl considera necesar, te întreba dacă ai luat în serios scrisul – „ai mai scris ceva?”. Datorită lui am reuşit să înţeleg încotro merg şi de ce.



Euridice a fost pentru mulţi un spaţiu de afirmare, dialog şi, de ce nu, de construire a unui discurs critic substanţial.
Pentru alţii, lectura a fost o rampă de lansare în "lumea" poeţilor şi atât. El ştia asta şi o spunea deschis ("dar oare e de ajuns?"). Şi mai ştia că, dintre toţi cei care scriu, îşi vor face apariţia doar „doi-trei balauri de foc”.